Batranul sufletului meu...

De ceva ani incoace, Sarbatorile nu mai sunt la fel. De fapt, luna decembrie nu mai e la fel, pentru ca nu mai e Bubu langa mine.

Bubu a fost bunicul meu din partea mamei. L-am pierdut acum 4 ani. Stiu ca a plecat multumit ca eram deja studenta in anul 2 si ca eram aproape pe picioarele mele la Bucuresti. Insa de cand a plecat el, nimic nu a mai fost la fel. Nu m-a lasat chiar pe picioarele mele, as mai fi avut nevoie sa imi spuna ca e acolo langa mine, sa ma intrebe ce am facut la facultate si ca eu o sa fiu MARE asa cum ii placea sa accentueze cateodata ca sa imi arate cat e de mandru de mine.

Mi-a lasat un gol imens in suflet pe care nu l-am putut umple nici macar pe jumatate. Multa vreme nu am putut vedea bunici cu nepoti fara sa ma loveasca plansul. Si acum cand ii vad pe strada pe pitici cu cate un batranel langa ei in ochii caruia I se citeste mandria fata de nepot am o tresarire si ma gandesc la Bubu al meu. Nu e seara in care sa nu ma gandesc si sa ii rememorez figura in minte, fata aceea rotunda si binevoitoare cu care ma privea, urarile de noapte buna si serile in care imi povestea din copilaria lui.

Am atat de multe amintiri cu el…de cand eram mica si ma tragea cu sania, de cand am fost la defilarea de 23 august 1989 si ma tinea strans de mana in timp ce eu ma inghesuiam sa vad mai bine, de cand ma scotea la plimbare in oras, cand ma ducea la Gara de Sud sa vedem trenurile, de cand imi citea schitele lui Caragiale pe care astazi le iubesc atat de mult doar datorita lui, de cand m-a invatat sa merg pe bicicleta.

In liceu am avut o profa de romana tare speciala. E o tipa extrem de inteligenta, poeta, prozatoare si eseista, o tipa care m-a invatat sa citesc pe rupte si bine a facut. Bubu al meu a fost si el prof de romana, asa ca de cate ori veneam acasa cu cate o tema fantezista, se facea consiliu de familie si decideam cum sa atac. El era cel mai aprig critic al meu in privinta temelor de la limba romana, sic el mai bun sfatuitor. Mi-a suportat cu stoicism atacurile impotriva poeziei romanesti, m-a sprijinit cand am facut pasiuni pentru Calinescu, Sadoveanu sau Eliade si a fost cred, cel mai incantat cand am luat Bacul la Romana cu 9,85 la proba scrisa.

Cand am intrat la facultate, la buget, a cincea, si cu bursa a fost iarasi fericit. Eram un vis implinit pentru el, dar a continuat sa viseze. Mi-a sprijinit aspiratiile pentru diplomatie, mi-a incurajat dorintele academice, iar cand am inceput sa ii povestesc despre cum sunt bibliotecile la Bucuresti si cate minunatii sunt pe rafturile lor, am avut senzatia ca si el si-a retrait studentia. Atunci mi-a spus ca voi fi MARE.

Insa ceva sau cineva mi l-a luat si mi-a lasat doar niste amintiri cumplite ale ultimelor lui zile. Dintr-o data, omul acesta care m-a iubit cu atata forta nu mai e, iar de atunci, nici eu nu mai sunt la fel. De atunci, nimeni nu mi-a mai scris poezii , asa cum facea el, nimeni nu m-a mai privit cu ochii aceia mari si duiosi, nu i-am mai simtit mana calda pe frunte si nu l-am mai vazut la geam, asteptandu-ma sa vin de la Bucuresti.

De atunci mi-au ramas amintiri si poze si numai ganduri de “ce bine ar fi fost sa fie si Bubu aici”. Mi-a ramas credinta ca e langa mine si ca vegheaza asupra mea si ca are grija ca eu sa ajunga MARE. Insa e greu, si mai ales de Craciun, cand in fiecare fulg de nea si in fiecare colind il aud si il simt…