Zapada de Sarbatori

In sfarsit, anul asta am avut zapada de Sarbatori….white Christmas and all that…Ma rog, nu a fost ea chiar de Sarbatori, a cazut cu cateva zile( mai précis, cu o saptamana) inainte, insa conteaza ca in dimineata de Craciun cand m-am trezit am mai vazut zapada pe acoperisuri , pe strada si in curtea casei. Asa ca e suficient pentru mine…

Evident, cum a dat zapada peste Romania asa au inceput si problemele. Autoritati luate, iarasi, a milioana oara, prin surprindere, zapada necuratata, gheata, mizerie, zloata si restul tacamului. Ca de fiecare data cand ninge, cam rar, in ultima vreme, asa ca-s suficient de recunoscatoare pentru cata zapada a fost anul asta, am senzatia ca Romania e o tara pe undeva la ecuator…unde nu a nins niciodata pana acum, si deodata zapada ucigasa ataca tara!!!!!!!!!!!!!

Eram in Bucuresti cand a inceput sa ninga…de fapt boleam dupa o noapte de stat treaza din cauza unei crize de gastrita. Cand m-a sunat mama pe la 10 a.m sa imi spuna ca la Ploiesti ninge de mama focului, abia m-am dat jos din pat. Si evident, m-am culcat la loc, asteptand ca atunci cand ma trezesc sa mai gasesc cativa fulgi prin aer. De unde, peste 3 ore cand m-a sunat iarasi mama sa vada daca mai traiesc..in fata blocului stratul de zapada crestea vazabd cu ochii, iar copiii de prin vecini profitau la greu. Iar cand am deschis TV-ul si am vazut intersectia de la Lujerului, zona in care stau eu, blocata de zapada batatorita, am zis ca pana a doua zi cand planuiam sa o tai acasa, nu e cazul sa ies din casa. Doar aveam mancare, apa si ciocolata.

Zis si facut…

Toata noaptea a nins. Cand am plecat din casa a doua zi, evident cu bagaj si printre nameti…s-a pornit urgia. Trotuarele nefiind curatate, am mers pe strada printre masini, sperand sa nu dea vreunul peste mine. In statia la tramvaiul 41 am stat si am asteptat sperand la un tramvai mai gol…ti-ai gasit…daca se putea sa ies pe un geam era minunat. Asa ca am facut cale intoarsa si am luat 178 pana in Crangasi de unde m-am imbarcat in minunatul metrou.

La Gara de Nord alta minunatie…peroane pline rau de zapada, trenuri intarziate cu sutele de minute si trenuri care din cauza asta plecau cu intarziere. Pe o distanta de 60 de km, distanta Bucuresti-Ploiesti am reusit sa facem intarziere de doar 20 de minute. Iar cand intr-un final am ajuns in urbea mea draga, m-am confruntat cu nametii si zapada necuratata de aici.

Prin oras a fost de vis cateva zile…Cum primarul nostru drag si mult iubit a dat bir cu fugitii la Viena( cica sa se trateze de gripa porcina!!!!), Ploiestiul a aratat cateva zile ca un orasel de munte din Laponia – zapada cat cuprinde, strat de gheata dedesubt, institutii care nu au binevoit sa isi curete trotuarul – asa ca de pe vreo 15 decembrie incoace mi-am purtat doar bocancii de munte…

Acasa, avand in vedere ca in ultima vreme, eu am fost purtatorul de bocani, ergo THE MAN – am iesit fresh ca o panselutza la lopatat zapada…adica facut poteca, dat cu lopata in stanga si in dreapta si spart gheata. Ma rog, m-a mai ajutat si bunica mea, care evident, este o persoana mult prea activa si a trebuit sa iasa sa mai dea si ea cu matura. Dar de partea cea mai grea, m-am ocupat eu , parol!!!

Revenind, am fost super extaziata ca a fost zapada si Mosu’ a avut cum sa ajunga la mine. Ok, ziceti voi ce vreti, dar Mosu’ chiar exista. Adica la mine vine, deci e suficient ca sa existe. Va spun eu sigur ca Mosu’ traieste in Laponia in Rovaniemi, pentru ca prietenul meu Adam, cand a fost acolo, mi-a adus un ren de plush, care se pare ca a fost facut chiar in atelierul Mosului. Deci Scroogilor din toata lumea, va spun eu ca Mosu’ existaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!!!!

Ca de obicei in familia mea, eu am fost cea care a cumparat bradul – anul asta chiar a corespuns cererilor mamei de a nu fi chiar urias( saraca de ea, inca mai gaseste ace de brad din bradul de anul trecut pe care li l-am lasat in grija sa-l desfaca atunci cand am plecat in Ungaria), dar l-am impodobit cu mama si bunica si am cantat colinde, i-am pus beculete colorate parka s-a luminat si casa. Asa ca de acum, in fiecare seara sta aprins cateva ore bune( poa’ sa urle ecologistii cat vor, singura sarbatoare care conteaza pentru mine e Craciunul asa ca trebuie tratat cu respectul cuvenit).

Chiar a fost un Craciun de poveste, cu zapada la fereastra( ma rog, in curte, dar pricepeti si voi licenta poetica), cu cozonac si masa imbelsugata( traiasca Posta Romana, care mi-a adus in timp record pachetul de la Deva cu slaninutza, sunculita si carnaciori de casa), cu cadouri sub brad, cu colindele lui Hrusca si ale lui Ducu Bertzi si cu multa, multa liniste…

Multzam Mosule ca mi-ai adus zapada mea draga…

Hai sa vedeti si voi poze cu zapada de pe strada mea… a nins pana si in casutza postala;))

Batranul sufletului meu...

De ceva ani incoace, Sarbatorile nu mai sunt la fel. De fapt, luna decembrie nu mai e la fel, pentru ca nu mai e Bubu langa mine.

Bubu a fost bunicul meu din partea mamei. L-am pierdut acum 4 ani. Stiu ca a plecat multumit ca eram deja studenta in anul 2 si ca eram aproape pe picioarele mele la Bucuresti. Insa de cand a plecat el, nimic nu a mai fost la fel. Nu m-a lasat chiar pe picioarele mele, as mai fi avut nevoie sa imi spuna ca e acolo langa mine, sa ma intrebe ce am facut la facultate si ca eu o sa fiu MARE asa cum ii placea sa accentueze cateodata ca sa imi arate cat e de mandru de mine.

Mi-a lasat un gol imens in suflet pe care nu l-am putut umple nici macar pe jumatate. Multa vreme nu am putut vedea bunici cu nepoti fara sa ma loveasca plansul. Si acum cand ii vad pe strada pe pitici cu cate un batranel langa ei in ochii caruia I se citeste mandria fata de nepot am o tresarire si ma gandesc la Bubu al meu. Nu e seara in care sa nu ma gandesc si sa ii rememorez figura in minte, fata aceea rotunda si binevoitoare cu care ma privea, urarile de noapte buna si serile in care imi povestea din copilaria lui.

Am atat de multe amintiri cu el…de cand eram mica si ma tragea cu sania, de cand am fost la defilarea de 23 august 1989 si ma tinea strans de mana in timp ce eu ma inghesuiam sa vad mai bine, de cand ma scotea la plimbare in oras, cand ma ducea la Gara de Sud sa vedem trenurile, de cand imi citea schitele lui Caragiale pe care astazi le iubesc atat de mult doar datorita lui, de cand m-a invatat sa merg pe bicicleta.

In liceu am avut o profa de romana tare speciala. E o tipa extrem de inteligenta, poeta, prozatoare si eseista, o tipa care m-a invatat sa citesc pe rupte si bine a facut. Bubu al meu a fost si el prof de romana, asa ca de cate ori veneam acasa cu cate o tema fantezista, se facea consiliu de familie si decideam cum sa atac. El era cel mai aprig critic al meu in privinta temelor de la limba romana, sic el mai bun sfatuitor. Mi-a suportat cu stoicism atacurile impotriva poeziei romanesti, m-a sprijinit cand am facut pasiuni pentru Calinescu, Sadoveanu sau Eliade si a fost cred, cel mai incantat cand am luat Bacul la Romana cu 9,85 la proba scrisa.

Cand am intrat la facultate, la buget, a cincea, si cu bursa a fost iarasi fericit. Eram un vis implinit pentru el, dar a continuat sa viseze. Mi-a sprijinit aspiratiile pentru diplomatie, mi-a incurajat dorintele academice, iar cand am inceput sa ii povestesc despre cum sunt bibliotecile la Bucuresti si cate minunatii sunt pe rafturile lor, am avut senzatia ca si el si-a retrait studentia. Atunci mi-a spus ca voi fi MARE.

Insa ceva sau cineva mi l-a luat si mi-a lasat doar niste amintiri cumplite ale ultimelor lui zile. Dintr-o data, omul acesta care m-a iubit cu atata forta nu mai e, iar de atunci, nici eu nu mai sunt la fel. De atunci, nimeni nu mi-a mai scris poezii , asa cum facea el, nimeni nu m-a mai privit cu ochii aceia mari si duiosi, nu i-am mai simtit mana calda pe frunte si nu l-am mai vazut la geam, asteptandu-ma sa vin de la Bucuresti.

De atunci mi-au ramas amintiri si poze si numai ganduri de “ce bine ar fi fost sa fie si Bubu aici”. Mi-a ramas credinta ca e langa mine si ca vegheaza asupra mea si ca are grija ca eu sa ajunga MARE. Insa e greu, si mai ales de Craciun, cand in fiecare fulg de nea si in fiecare colind il aud si il simt…

Miros de iarna...

Evident, doar a venit oficial iarna incepand de azi...

Pe bune acum , chiar se simte un miros asa de fain de iarna in aer. Am iesit dupa-amiaza in oras, eu si cele cateva zeci de oameni care nu au avut stare, si chiar am simtit ceva semne de iarna. Probabil ca la asta o fi ajutat si atmosfera de week-end care domnea pe strazi, singurii care mai lucrau fiind cei de la Veolia( firma de salubrizare locala) care isi faceau de lucru cu un tomberon pe care se chinuiau sa-l rastoarne in masina aia speciala.

Revenind, azi am iesit si eu in oras - nu va imaginati ca sentimentele mele de patriotism m-au trezit de dimineata sa ajung la parada de 1 decembrie. Totusi, era prea devreme, o data, si in plus prefer sa pastrez nealterata in minte ultima defilare de 23 august din 1989, pe care am vazut-o live, asa ca acum nu prea calc decat pe la paradele de moda organizate prin mall-uri la inceput de sezon - nu-s suficient de pitzi pentru alea de la Bucharest Fashion Week.

Asa ca azi dupa-amiaza mi-am scos persoana regulamentar la plimbare - maine trec de la 23 la 24 de ani , asa ca se cere sarbatoare mare, mare cu prajituri si tot tacamul si prilej de alcoolism peste masura, ca na, imbatranesc si eu, plus ca sunt o mie de alte ganduri care nu-mi dau pace, deci, prilej de alcoolism :d

Asa ca iesirea mea de dupa-amiaza a fost foarte nimerita. Am surprins exact ultimele momente de aranjat brazii cei mari cu beculete in centrul orasului, ca sa nu mai zic ca se faceau si probele de lumini , asa ca imaginati-va beculetele rasarind de peste tot dintre ramuri la un moment al zilei cand ziua se intrepatrunde cu seara, unde mai pui ca azi a fost si un pic nor, asa ca deja pentru mine, asta striga a feerie de iarna.

Si de-aici tot mirosul de iarna, parca simteam in aer ca o sa ninga curand - desi nu -mi surade ideea de ninsoare in Bucuresti, ca se transforma imediat intr-o mizerie de nedrescris, dar na, am simtit mirosul ala de Sarbatori de iarna, fara griji si temeri, am simtit ca iar orice e posibil, m-am simtit iarasi ca un copil care il asteapta pe Mosu'( serios, Mosu' exista, dar la voi astia care nu credeti in el, logic ca nu vine, dohhhhh).

Iubesc la nebunie perioada asta - oricat de deprimata sau obosita as fi( Alex stie), tot nu ma pot abtine sa las spiritul Craciunului sa imi invadeze sufletul. Asa ca mi-am promis ca anul asta chiar o sa pun umarul si o amenajez si apartamentul de la Bucuresti de Craciun. Chit ca o sa stau acasa cu familia , totusi, ceva sosete de cadouri si ghirlande si globuri nu strica. Si poate si niste crengutze de brad...As lua eu un brad , dar totusi, cine naiba mi-l cara mie pana acasa de la Piata Veteranilor???

Pe bune, dragii mei , cred ca a venit iarna. Si iarna asta o sa fie asa de faina, ca in povesti. O sa fie zapada, o sa merg la munte, o sa fac oameni de zapada, eventual o sa invat si sa schiez si o sa fac multe, multe alte chestii...iar o sa decorez casa, o sa cant colinde si-o sa-l astept pe Mosu'. Da uraciosilor, o sa-l astept pe Mosu'...

Pana atunci , va las un flavour cu un tip pe care-l iubesc tare muult( doar canta minunat si mai arata si tare grozav - Alex si Dana stiu de ce)

Ho - Ho-Ho!!!!!

Long time has gone by...

Whoaaaa!!!!!

N-am mai postat nimic pe blog de vreo 2 luni si ceva. Nu ca n-as fi avut subiecte destule, dar cred ca mai degraba din prea multa lipsa de timp. Pur si simplu, simt cum timpul o ia la goana mult prea repede, si parca nu mai e suficient nici sa-mi trag sufletul si sa ma alatur si eu in goana asta. De fapt, in tavalugul asta urias, am senzatia ca timpul ma poarta cu el si nu ma slabeste nicio clipa... Acum vreo saptamana, tarziu in noapte, imi aminesc ca ultimul gand pe care l-am avut inainte de a adormi a fost ca poate maine, timpul asta se va oprin in loc si voi avea si eu sansa aia nesperat de minunata de a sta in loc si-a contempla ce am de facut pe mai departe. Evident, nu s-a intamplat, asa ca a doua zi am pornit iarasi in goana mea obisnuita.

Insa promit ca de-acum incolo o sa-mi postez mai des gandurile si impresiile pe blog. Ma rog, asa le tot promit si prietenilor mei de cand m-am intors in tara ca o sa ies cu ei la un suc/bere/ vin etc...si de prea putine ori am iesit in ultima vreme.

Revenind, am avut vreo 2 luni destul de incarcate. In primul rand, am devenit soferita - deci inca un pericol pe soselele patriei( stati chill ca atunci cand o fi sa ies cu masina, va anunt sa stati in casa). Dupa ce mi-am mancat nervii cu un instructor care nu stia ce inseamna punctualitate si cu gropile/canalizarile din oras, am reusit sa posed si eu acel minunat act( in care apropo, am o poza de maniaco-depresiva), care imi da posibilitatea de a ma da si eu mare diva cu masina prin oras. Daaaa, vezi sa nu....

In al doilea rand, m-am trezit la 1 octombrie ca nu mi s-a echivalat un examen de la bursa mea Erasmus, asa ca iarasi am facut riduri pe frunte si mi-am omorat bunatate de nervi, scriind un nou proiect, facand cereri peste cereri si asteptand sa mi se echivaleze aceste cereri. Saptamana trecuta, intr-un final, mi s-a incheiat si mie, intr-un final situatia pe anul 1 de master. Dar na...se poate sa nu regreti ca te-ai intors in tara??? Doamne feri!!!!!!!

Pe urma, evident, am reluat obiceiul de face lungi plimbari la facultate, cu buna intentie de a merge la cursuri - evident, ca orice buna intentie n-a avaut viata lunga, iar acum, singura calitate a acestor plimbari e aceea ca dau jos kilogramele acumulate de la atata gulas in Ungaria( de fapt, cred ca pe alea le-am dat jos cand faceam scoala de soferi - pana la urma, daca Mihaela Radulescu slabeste, eu de ce pana mea sa nu slabesc????). Cursurile nu ma incanta pana la extaz, iar simplu fapt ca am vineri seara de la 18.00 la 20.00 curs( cand e recomandat sa ai parte de activitati cat mai placute, nu de curs despre inceputurile Uniunii Europene), ma face sa crizez la greu. Noroc ca au descoperit baietii destepti de la Harvard School of Public Health, ca ciocolata amaruie e un aliment important contra depresiei, ca altfel, aveam toate sansele sa ajung sa ma tratez de nervi de la frageda varsta de 23 de ani.

Intre toate astea, am reusit sa racesc teribil( partea proasta la racelile mele e ca imi curge nasul mai ceva ca Dunarea la Cazane, deci sunt totalmente moartea pasiunii), am participat la Black Sea NGO Forum, am intalnit oameni super haiosi din Rep. Moldova, care m-au facut sa vreau sa vizitez odata locul ala, macar pentru o saptamana( ma rog, eventual dupa ce trece toata psihoza asta cu gripa porcina si mai primesc si ei niste fonduri pentru sistemul sanitar, ca acolo lucrurile chiar nu stau roz la capitolul asta), eram cat de pe sa-mi fracturez un deget de la picior cand am ales sa ma dau jos din pat tot cu gandul la un "el"( de data ast, doar am afisurat osul - partea buna e ca pot sa prevad vremea cu el :D), ma confrunt in fiecare zi cu toata nebunia asta cu gripa porcina( again, crizez ca din cauza gripei porcine am fost anuntata ca sesiunea de comunicari stiintifice de la Alba Iulia la care de-abia asteptam sa merg, s-a amanat) si am grija sa injur regulamentar in gand pe toti aia care nu-s in stare sa astepte metroul urmator si se inghesuie ca soarecii la cascaval in garniturile care au ajuns sa arate ca trenurile indiene.

Printre astea, am mai avut parte si de o futere ca la carte din partea minunatului nostru sistem de taxe si impozite, cand a trebuit sa-i platesc tatalui meu impozitul pe garajul amplasat pe domeniul public. Ca sa imi citez o prietena din Polonia - I don't need a husband 'cos the Government is fucking me enough. Nici nu vreti sa stiti cat de verde eram la fata cand am lasat banii aia( pe care puteam sa-i cheltui lejer pe alte chestii, gen carti, haine si pantofi) la Adm. Finantelor Publice a sectorului 6. Oare daca ma duc eu intr-o noapte si daram garajul ala, mai platesc impozit???

Anyway, ma opresc aici, ca fluturele ala din stomac imi spune ca nu e totul chiar asa de negru, ci mai degraba gri, si ca ar trebui sa count my blessings - pe bune, in Sudan aia o duc mai rau, nu? Si in plus, acum vreo saptamana am inceput sa ascult colinde - vin Sarbatorile!!!!! Cadouri, zapada, Mosi Craciun , schiat ( sa speram), globulete, atmosfera de party, senzatie de indragosteala etc. Pe vremea asta, n-am cum sa mai ma plang!

See you later alligators!

XOXO

Getting myself dirty....

Stiu ca de ceva vreme am cam dat bir cu fugitii si nu mi-am mai postat nimic pe blogul propriu si personal, dar am fost adancita in munca, intalniri cu prieteni din liceu( surprinzator, chiar am prieteni din liceu), frecat menta si taiat frunza la caini si alte ocupatii intelectuale( printre altele, vazut filme cu duiumul si citit alte bloguri - al Simonei Tache printre altele, un deliciu cum rar intalnesti, dar si articolele Mirunei Mihalcea din Jurnalul de Duminica)

Astazi evident puteam sa ma adancesc iarasi in una din ocupatiile de mai sus, insa simteam asa un need to get dirty. Si ce mod mai bun de a ma murdari putin, decat sa imi fac curat prin camera??? Si ce dirty am ajuns....

Pentru cei care nu stiu, camera mea e un paradis cu patina proprie. Posed cu mare mandrie aceeasi camera de pe la varsta de o luna. Mobilata simplu, o parte mobila de la bunica si restul chestii luate pe parcurs, precum un birou si cateva covorase ca sa nu racesc atunci cand stau pe jos. Am fost un copil intelectual, asa ca nu am afise pe pereti, cu exceptia hartii UK pe usa si un poster destul de mare, sub aceeasi harta, deci tot pe usa, cu eroul meu preferat Mos Craciun. In rest, pereti zugraviti in nuante de bej si cateva tablouri . Si multe chestii adunate de mine: haine peste haine, botosi in forma de ursuleti, carti stivuite, zorzoane, amintiri si tot felul de nimicuri. Personal, ma simt bine printre ele, desi uneori cand caut ceva lucrurile se cam imprastie. Dar mereu gasesc, parol!!!!

Mama nu prea intra in camera mea. Zice ca o ingrozeste si ca are senzatia ca ii vor cadea toate in cap. Adevarul e ca singurele chestii care i-ar putea cade in cap sunt hainele din dulapul umflat pana la refuz, in care ma incapatanez eu sa mai inghesui si alte achizitii, pe care e mai bine sa le tin ascunse( cum ar fi cadoul de ziua mea de la Alex:D).

Insa restul nu ma deranjeaza. Un intelept a spus odata ca dezordinea e creatoare si cum eu ma consider un spirit liber/creator/artist/hippiot cateodata, de ce sa nu las seva creatoare sa se manifeste in voie? Ce nevoie am eu sa sterg praf, sa aranjez carti, sa strang hainele aruncate de pe scaune si sa le impaturesc in dulap??? Pierdere de vreme, ca sa nu mai spunem de tot curentul ala folosit cu aspiratul covoarelor.....si ne mai miram ca planeta asta e din ce in ce mai poluata...ntz, ntz, ntz...

Asa ca nu stiu ce m-a apucat azi si am facut curat in camera... Chiar nu stiu, pentru ca aman momentul asta de vreo 2 luni. Mi-am luat tzoalele de scandal si iata-ma echipata in maioul meu galben cu inimioare albe - chilipir de la Mini Prix si cu pantalonii scurti cu canarul Tweety pe ei, dupa care am purces la aspirat, sters parchet cu Pronto, scos covoare afara in curte, apoi dereticat si restul camerei. Nu prea le am eu cu treburile casnice - asa ca am incercat sa fiu eu cat de housewife style am putut, dar tot mi-am dat si sufletul afara frecand covoarele in curte cu Biocarpet, am inhalat tot praful posibil, am transpirat ca un porc - very sweaty and stincky I can assure you - moartea pasiunii, mi-am lovit corpul in varii locuri( macar sa traiesc si eu periculos in propria casa, daca bungee jumping inca n-am curajul sa fac), mi-a sarit lacul de pe unghii , desi am pus regulamentar manusi. Rezultatul e destul de ok: e curat si ordine in camera mea, mama chiar a intrat sa vada care-i starea natiunii, dar toata experienta asta m-a facut sa imi pun cateva intrebari existential( Asta printre reprizele de cantat Pusca si cureaua lata - ca doar mi-s ardeleanca mai)

noh, pe bune..ce-or fi gasind femeile asa de interesanta treaba asta cu facutul curateniei ??? Praful oricum se depune intr-o saptamana si nu iti ridica nimeni statuie ca te spetesti tu ca muncitoarea la Apaca sa faci totul sa straluceasca. Ca sa nu mai spunem ce impact au produsele de curatat asupra pielii...

Matusa-mea ma tot streseaza cu maxima aia comunista cum ca familia e celula de baza a societatii... ma leshi??? La asta se adauga si ceva comentarii murmurate pe sub mustati cum ca daca nu imi demonstrez abilitatile de femeie de serviciu a pesterii in slujba masculului care ziua umbla pe coclauri la vanatoare de mastodonti cica, si seara trebuie dragalit si gadilat in talpi( si altundeva, ca altfel face crize existentiale), ca nah, doar el e intaiul vanator al tarii, repet, daca nu ma fac femeie la casa omului, cica masculul respectiv m-ar lasa. Whatever.... Daca my next door neighbour a patit-o, si tipa zbarnaia de dimineata pana seara.....eu de mi-as mai face astfel de griji??? Ca oricum daca respectivul mascul nu-si ia singur picioarele la spirare, il trimit eu pachet la muma-sa. Nu de alta, dar stabilitatea matrimoniala nu cred sa ma caracterizeze, iar simpla perspectiva de a vedea aceeasi persoana timp de vreo 2o, 30 sau chiar 40 de ani ma demoralizeaza complet. Plus ca dupa ce am citit Germaine Greer, muncitorul pune altfel problema, asa ca make love, not war, but never commit!!!!!

Anyway, logica matusa-mii e aiuristica. Parca solutia pastrarii unui barbat era sa fii mereu frumoasa si apetisanta, nu extenuata, transpirata si plina de draci ca el sta cu burta la vedere si berea in mana la meci si tu tragi de mobile. Daca vrea o menajera, am eu anuntul perfect...."Se cauta menajera. Experienta: 20 de ani, deci musai varsta minima 50 de ani, tesut adipos din belsug, trasaturi accentuate prin nefolosirea machiajului, sapunului sau samponului si eventual un picior de lemn( ca doar nu-i iei vreo miss, ca pe urma sa fuga cu ea si sa te lase pe tine cu buza umflata si o casa mizerabila)".

Trecand peste gandirea in perspectiva, si nervii provocati de logica unora, m-am gandit ca solutia cea mai sfanta, in orice caz, e o menajera. Asa ca daca voi incepe de pe acum sa economisesc, in curand voi putea chema ajutor specializat. Asta daca nu o dau in Feng Shui si incep sa arunc lucruri de prin casa, pana o sa ajung sa dorm pe jos. Azi am umplut un sac de gunoi cu tot felul de reviste, ziare, cursuri si notite idioate si m-am simtit asa de bine cand le-am facut vant in tomberonul special amenajat pentru reciclare. In caz ca nu v-am spus, eu reciclez. Asa...de amorul naturii( si ca o compensatie ca am mers uneori numai in viteza 1 si am consumat la benzina d-amboulea). Au astia de la Veolia, firma care se ocupa cu serviciile de mediu din urbea mea poluata la greu ( deh, rafinariile alea trudesc din greu, desi, repet, doar daca stau prin apropiere, nu-mi tasneste petrolul in curte!!!), o masinutza speciala care vine o data pe saptamana si aduna hartia si peturile ca sa le duca la reciclat( am aflat asta dupa ce am sunat pe la Primarie, unde e un nene tare simpatic care cica are raspunsuri la toata intrebarile ploiestenilor- intre noi fie vorba, de fiecare data cand am sunat, omu' m-a lamurit, desi uneori am fost si eu ambigua ca o gaura neagra). Prin urmare, eu strang, arunc, ma eliberez si acumulez altele in loc:D

Deci azi am facut curat in camera...cred ca am facut-o pentru mine. Probabil latura aia, aflata in stransa comuniune cu natura a simtit nevoia de a se reintegra in marele lant si mi-a soptit din adancuri:" Oana, fa curat! Oana, fa curat!". Am facut-o si p-asta. Cu chiu, cu vai( d-aia am cantat, ca sa nu ma plictisesc singura), dar acum e curat si miroase frumos in camera. Probabil truda a meritat...chestiile astea nu prea ma misca emotional pe mine, desi parca e mai frumoasa camera, asa mai degajata.

Acum ar trebui sa sarbatoresc evenimentul( asa imi spune mama, de cate ori ma apuca harnicia - destul de rar, asa ca de-aia e eveniment), si sa ma imbat cleste (am un Holsten la rece pentru situatiile in care nu fac fata singura si am nevoie de inspiratie - pe bune, nu v-a inspirat berea niciodata??? Nasol, fratii mei ....nasol), insa cred ca mai degraba imi termin ceaiul de rooibos, special importat pentru mine de la vecinii unguri , si imi clatesc ochii si neuronii aia ametiti de praf la un film prea profund ca sa trec dincolo de substratul sexual - The Dreamers....Dupa un astfel de film , ma bucur ca n-am avut frati si ca singura mea practica politica s-a limitat la a merge la vot.

Pe curand.....

XOXO

Va recomand....Andrei Codrescu

Tocmai am terminat de citit o carte foarte interesanta....Ok, stiu ca sa zic despre toate, doar ca sa ii fac si pe altii sa le citeasca, insa asta chiar merita citita.

Se numeste "Wakefield" si este scrisa de Andrei Codrescu ( ed. Polirom, 2006). Tipul este profesor de engleza prin State, parca Louisiana State University, plecat din patria muma Romania prin '66. Citisem acum vreo 3 ani un interviu cu el, insa de-abia in anul de gratie 2009 am reusit sa ii citesc si romanul "Wakefield". Un roman pe care il inscriu in randul celor initiatice, gen Jack Kerouak si Graham Greene, un roman care, desi are in esenta confruntarea Om-Diavol, tot reuseste sa apuce pe alocuri si pe alte pante, cum este cea a drumului de descoperire. La finalul periplului sau ....e greu de spus ce anume descopera Wakefield, insa deocamdata e important drumul.

In mare, Wakefield e un arheolog, transformat in vorbitor motivational pe la diverse intruniri. Despre ce vorbeste, nici el nu stie. Tipul asta pare construit dupa tiparul meu: niciodata nu isi face planuri despre ce urmeaza sa vorbeasca - se hotaraste pe moment, in functie de loc si timp. Ca de cele mai multe ori discursurile lui sunt apa de ploaie, frectie la picior de lemn, caine sur la vanatoare, asta nu face decat sa demonstreze in ce lume traieste si traim toti. Oameni care sunt dispusi sa plateasca pentru ca angajatii lor sa asculte bazaconii, in speranta ca vor fi mai motivati si vor munci mai mult si mai bine. Slabe sanse, daca pentru asta l-au angajat pe Wakefield. Tipul pur si simplu merge la marea vrajeala, incercand sa vada cat ii merge smecheria. Desi uneori iese cu scandal...merge.

Dar sa revin...intr-o zi, Diavolul ii face o vizita lui Wakefield, cu intentia de a-l lua spre locuri mai calde. Dupa o discutie din care reiese ca Diavolul este plictisit peste masura de munca pe care trebuie sa o presteze zi de zi, iar Wakefield, dintr-un umanism proaspat trezit la viata, nu stie cum sa il induca in eroare pe Diavol ca sa-i mai lase ceva timp la dispozitie, cei doi ajung la un pact. Pact care nu are nimic de a face cu pactul faustic. Diavolul se obliga astfel sa ii lase lui Wakefield ceva timp la dispozitie ca sa isi faca de cap, dupa care, la un semnal al Demonoseniei Sale, sa inceapa o cursa nebuneasca spre sfarsit.Insa focul de start nu ajunge sa fie tras niciodata, pentru ca si Diavolul are propriile ganduri si probleme cu care sa se confrunte. Se pare ca si lumea de dedesubt isi are dramele ei, si chiar si dracii( despre care credeam, exact ca in povestea lui Ivan Turbinca, ca o duc numai in desfaru, bautura si chefuri, si din cand in cand mai invartesc in ceaunele cu smoala in care se perpelesc sufletele prea abjecte pentru a deveni draci) sufera de monotonia si rutina care a cuprins lumea celor vii.

Si Wakefield chiar isi face de cap. Gagici bune pe oriunde se duce, bani din belsug pentru discursuri de trei lei, o fosta nevasta romanca dedicata salvarii miilor de orfani din Romania, o fiica oarecum hipiota, transformata in bibliotecara cuminte, dar avand issues cu un tata cam absent din viata sa, un prieten rus, taximetrist, mare amator de bucatici fragede si care este singurul element constant din acest roman.

Wakefield face un pact cu Diavolul, in speranta de a-l pacali. Insa Wakefield nu este Faust, nu are tragismul lui. E un fel de Margareta - barbat, care, in loc sa se grabeasca, isi vede de viata lui si din cand in cand culege cate un suvenir pentru Diavol, intr-un efort de a-i arata ce viata autentica duce. Nu e chiar viata pe care si-o doreste, de fapt, nici nu stie ce doreste, dar atat timp cat ulciorul merge la apa, de ce sa se puna el in calea lui. E bine si asa...

Am fost surprinsa sa intalnesc aici legenda Mesterului Manole, desigur, cu modificarile de rigoare. In lumea lui Wakefield, e o legenda din Balcania, spusa de o sarboaica: este vorba de sora mamei ei care a fost sacrificata astfel pentru a se asigura trainicia unei biserici. Ahh, am uitat sa precizez timpul in care se petrece actiunea.... Daca la inceput anumite referiri ma fac sa ma gandesc la scandalul Monica Lewinsky, povestea cu iz balcanic este plantata in timpul conflictului din Kosovo( sunt niste referiri ale unor raiduri aeriene ale NATO prin Balcani, iar cearta din familia sarbo-musulmana e un indicativ bun)

Romanul e pasionant in sine, exact asa cum imi place mie. Nu are redundante, nu e greoi, cu exceptia partilor in care Wakefield bate campii cu chestii motivationale(partile alea mi-au dat somnolenta, dar nicidecum nu m-a inflacarat ). E chiar placut sa vezi ca Diavolul are si el preocupari umane si ca putin ii pasa de reguli ancestrale cand e in joc fericirea sa( desi, parca Diavolul era fericit din nefericirea altora) Plus ca sunt pe acolo cateva referiri despre cum Diavolul i-ar putea cere ajutorul lui Dumnezeu. Mi-ar fi placut ca partea asta sa fie mai mult exploatata.

Lectura placuta.....hope you like it.

XOXO

Pur si simplu Ploiesti

Vorbeam aseara cu un prieten drag despre orasele noastre de bastina... Amandoi am plecat la facultate cu gandul de a ajunge cat mai departe de orasele in care ne-am nascut. Eu la vreo 60 de km departare, el la vreo 300. Si cu toata dorinta noastra de a merge mai spre sud, se pare ca in ultima vreme nu stim cum sa facem sa ne intoarcem mai des acasa, in orasele noastre natale - al meu de campie, al lui de munte.

Sa fie Bucurestiul si fauna lui o insatisfactie atat de mare? Sau poate am descoperit cat de frumoase sunt orasele patriei si nu le-am mai da pe nicio capitala?

In cazul meu, cred ca e vorba de amandoua. Bucurestiul a fost evadarea mea la terminarea liceului, a fost un vis frumos implinit, a fost o retraire a studentiei parintilor mei, cu stat la camin in Regie( o adevarata experienta culturala:D), cu mancatul la cantina, invatat la biblioteca sau in Gradina Botanica, cu iesiri in Herastrau si Cismigiu si seri frumoase de toamna sau primavara la teatru si opera, cu dans in ploaie la concert Loredana si targuri de carte unde nu aveam suficiente maini si plase pentru a cara toate cartile pe care mi le cumparam. Si desigur, cu magazinele mele preferate, responsabile de toate achizitiile care acum stau sa dea p-afara din dulap.

Insa de vreun an incoace am redescoperit Ploiestiul, orasul unde am crescut - de nascut m-am nascut la Bucuresti, iar in copilarie am tot fost plimbata intre Bucuresti, Ploiesti si Deva, de pe unde mi-s toate rubedeniile, asa ca singurul oras in care pot sa spun ca am petrecut fiecare an din cei 23( evident, nu-i arat, nu-i asa?) este Ploiestiul. Ploiestiul este orasul bunicilor din partea mamei, la care am crescut de la minunata varsta de o luna.

Pentru cei care exclama fericiti" Esti din Ploiesti? La voi sunt rafinariile, nu?", de fiecare data cand aud de unde sunt, regret sa ii dezamagesc , dar nu imi tasneste petrolul in gradina din fata casei( desi, tre' sa recunosc, nu am sapat niciodata mai adanc de 1 metru), iar orasul este un paradis al locurilor de munca doar pentru cei care au absolvit UPG. Insa dincolo de previziunile sumbre ale crizei economice, orasul este unul infloritor( anul asta onor/horror domn' primar s-a intrecut in a ne planta cat mai multe flori), avem si noi Mall-uri, hipermarket-uri si alte market-uri, si ca si capitala de judet care contribuie considerabil la PIB-ul national, suntem mandri de prestatia noastra.

Trecand peste toate acestea, de fapt, prin toate acestea, nu pot decat sa privesc cu bucurie la cum s-a dezvoltat orasul meu. Orasul lui Nenea Iancu, care mi-a incantat mie copilaria, cu teatrul de papusi Ciufulici unde mi-am inceput eu viata culturala( pe bune, teatrul Ciufulici are actori pt copii super talentati, si daca n-as fi eu cam mare, m-as duce oricand pe acolo; am eu doua piese favorite - Motanul Incaltat si Muck cel Mic pe care le-as revedea oricand), cu teatrul Toma Caragiu, unde am vazut cateva din comediile mele dragi ale lui Caragiale, cu parcul cu fantani arteziene unde ma duceau bunicii cand eram mica, cu tarabele buchinistilor unde mereu lasam sume destul de mari in schimbul a cateva volume( acum avem alaturi Libraria Humanitas, si cum lantul Humanitas e cel mai bine aprovizionat, aproape ca am ajuns sa ma imprietenesc cu vanzatorii de acolo), cu Oraselul Copiilor din fiecare iarna in parcul de la Halele Centrale, in apropierea Bibliotecii Nicolae Iorga, unde am petrecut chiar si in anii de facultate, multe sambete prin sala de lectura, cu Halele Centrale unde recent am descoperit aromele de legume si fructe proaspete( striga nostalgia copilariei din mine, cand ma lua bunica la piata, nicidecum vreun acces de gospodinarit), cu Gara de Sud, unde ma ducea bunicul sa vad trenurile, cu Gara de Vest unde o asteptam pe mama cand venea de la cursurile de specializare, cu Bulevardul cu castani, care iarna este o feerie de culori si beculete, cu Piata Victoriei si Casa Alba( sediul administratiei locale si judetene), unde iarna e plin de brazi impodobiti si uneori si Mos Craciuni gigantici, cu strada mea cu castani unde am invatat sa merg pe bicicleta.

Dupa aproape 5 ani de stat in Bucuresti partial, am ajuns sa imi apreciez oraselul. Este calm si linistit, cu multi copaci si spatii verzi, cu aceleasi strazi pe care am mers in fiecare an, cu drumurile bine-cunoscute la Supermarket, la Mall, la Piata. E orasul aflat pe DN1 , drumul care duce spre muntii mei iubiti, este orasul cu casuta mea draga si vecinii simpatici cu care am crescut. Si Bucurestiul este inca un loc minunat, mai ales ca ii are pe prietenii mei in el, insa Ploiestiul lui Nenea Iancu e orasul sufletului meu. Aici as face mii de poze( bine ca exista aparatele digitale, ca altfel as fi dat faliment la cat de multe poze obisnuiesc sa fac), aici imi incarc eu bateriile, chiar daca eu ii spun uneori Gulagul social( serios, cred ca am habar doar de vreo 3 cluburi in tot orasul - ele or fi cu duiumul, insa nu mi-am alocat suficient timp de inspectat; don't worry, e timp, nu-i bai), aici mi-am propus eu sa incerc nu stiu cate tipuri de bere( din punctul asta de vedere ne miscam bine, suntem bine aprovizionati, eu sunt in grafic si de-abia astept Serbarile Timisoreana:D), aici imi aduc eu cartile cand nu mai am unde sa le pun la Bucuresti....deci cam aici se centreaza universul meu...

Stiu ca postul asta nu prea isi are rostul, dar am vrut sa vedeti si voi ce oras fain am eu.....Cand vreti sa-l vizitati, stiti unde ma gasiti...Pana atunci...sunt si eu tentata sa inchei ca intr-un serial pe care il iubesc: You know you love me...XOXO

Nu ma mai satur de tine......

De cand m-am intors in tara mi-am redescoperit o mare dragoste: filmul.....nu ca in Ungaria nu as fi vazut foarte multe filme....pot sa va si recomand ceva de-al locului - Kontroll( insa cautati o subtitrare macar in engleza). Acum insa, e perioada de jale nationala( adica pe langa binecunoscuta criza economica, asa imi intitulez eu perioadele de recuperare post-orice; cand se decreteaza jale nationala e clar ca nu am voie decat sa dorm , sa citesc, sa ma uit la filme, si avand in vedere ca e criza, sa merg la cumparaturi - un principiu sanatos al shopaholicei mele preferate Bex spune ca economia trebuie sustinuta prin aport de moneda - si ce mod mai bun de a face asta decat prin cumparaturi - de la rezervele de toaleta pana la sandale gladiator).

Revenind...in ultima vreme ma uit la foarte multe filme....cumpar dvd-uri sau descarc de pe Torrent( cu multumiri pentru un prieten care mi-a luminat neuronii despre cum se utilizeaza Torrentul). In fiecare vineri si duminica imi cumpar Adevarul si Jurnalul National, doar pentru bucuria de a vedea filmele cu Louis de Funes sau filmele romanesti.....Daca nu stiti, am o slabiciune pentru filmele romanesti .....imi plac la nebunie, poate si pentru ca dau viata povestilor din studentia alor mei, cu caminele din Regie( unde am stat si eu cu mandrie si fara prejudecati vreo 3 ani - presupun ca au ramas ca pe vremea alor mei, cu gandacii si studentii pusi pe petrecere din dotare), cu repartitia mult temuta de la sfarsit de facultate, cu Dacia 1300 si bibelourile cu pesti comuniste asezate pe mileurile la fel de comuniste - in fine....o vreme pe care mi-ar fi placut sa o traiesc, ca se pare ca avea si ea poezia si nebunia ei( sincer, si pe vremea aia se mergea la 2 mai si in vama, so make love and not war e un evergreen....)

Dar nu filmele romanesti sunt prima mea dragoste. De ele m-am indragostit de-abia prin liceu. Insa cand eram printr-a cincea l-am descoperit pe Louis de Funes....si atunci m-am indragostit eu de Franta si limba franceza. Daca intre timp, dragostea de Franta si limba-i nepretuita au murit( ca nah....dragostea dureaza 3 ani, dupa unii, la mine chiar si mai putin - prietenii si dusmanii stiu de ce...), dragostea mea pentru Louis de Funes a ramas undeva acolo, pe fundul inimii mele. Iar acum cand Adevarul a readus in atentie colectia de filme cu Jandarmii si comediile -politiste cu Fantomas, sunt in al noulea cer....Sincer....omul asta ar trebui readus la viata si multiplicat . E un om care nu poate sa nu te binedispuna...numai cand il vezi asa mic de statura si cu o mimica a fetei inimaginabila.....e omul cu o mie de fete si cu o mie de stari, e omul pe care nu te poti supara, e omul care te face sa nu mai simti ca e criza, canicula sau avertizare de furtuna. Ca sa nu mai spunem de franceza pe care o vorbeste...impecabil monser.....

Cred ca dupa ce voi strange toate dvd-urile cu filmele lui voi face un week-end maraton Louis de Funes. Dupa un week-end cu el, simt ca viata are din nou culoare, ca pot sa fiu si eu imposibila precum comisarul Juve, ca pot sa fiu un Jandarm scrofulos la datorie, cum spunea o alta dragostea de-a mea, sau ca pot sa fiu doar Oana dar cu mai multa pofta de viata....nimeni nu e ca el....Bine, is eu fana Harry Potter pana in maduva oaselor, insa de Funes e din alta vreme.

Asadar, nu ma mai pot satura de el....ce vreti, il iubesc...si daca vreti sa fiti gelosi n-aveti decat.....prietenii stiu ca am avut mereu pasiuni ciudate....:D

My life as an Erasmus

My life as an Erasmus in Hungary

After four years of studying in Romania, at the History Faculty of the University of Bucharest, I decided that it was time to try something new and go for an exchange program somewhere in Europe. And out of the four or five options that I had to choose from, I chose Hungary. After this, everyone started asking what I was thinking, going to Hungary, given the well known prejudices that flooded Europe about the ancient and never-ending “love” between Romanians and Hungarians. But when I made the choice I took into account the fact that the Eotvos Lorand University, and the Faculty of Social Sciences from Budapest, where I would study dated back to 1634, that it had an amazing student-friendly system which answered all my exchange-student questions, that Budapest was an extraordinary city, not to mention that I was really close to Romania – I was just over the border. Plus, I was thinking, it can’t be that bad. And it wasn’t.
I arrived in Budapest on the 2nd of February. It was still a winter day, it was windy and snowflakes were falling from the sky. Thank God, the mentor that the University assigned for me, picked me up at the railway station and took me to the dorm and later on showed me all the things that I would desperately need to know: where to buy a tram ticket, where to buy food and water and which is the way to the University. I totally admit that I wouldn’t have made it without her help. Because, you see, at the beginning of my first week there I was asking myself the same question that others had asked before I left: What was I doing there? Because of the season, Budapest seemed gloomy, the language people spoke was klingonian to me and I soon found out that Hungarians only speak Hungarian.
So what could be done?
The first week was a decisive one. I registered at the University, I got all the subscriptions possible and the list of courses to attend and I found out that Hungarians are not that bad, and even if they don’t speak foreign languages, they are really nice and helpful. Since the first weeks of the semester are always about registering and choosing courses, I had enough time to do sightseeing around Budapest, to mingle with the other Erasmus people, to discover the cafeteria at the basement of the dorm where I ate far too many goulash dishes, to discover the wonderful bakeries, where again I stepped in too many times (but sweets are a passion of mine) and to get to know the people from the dorm. Where to my surprise, there were only two other Erasmus students and the rest were Hungarians.
Life at University in Hungary is a little bit different from Romania. Although no one seemed to care that we were Erasmus students. All of us joined English courses also attended by the Hungarians and it was sometimes funny to see professors stumbling upon words and saying them in Hungarian. But the grading was fair and the amount of work that had to be done was carefully divided so that you have time to do everything you had to do and still have time to get into the Erasmus atmosphere. What I really loved at University courses in Hungary was the ability of the professors to adapt to the surroundings and the way they encouraged the students to participate in class. For instance, I had a class on Anti-Semitism where our professor took us to several museums and played movies so that we can better understand the phenomenon. And she even brought a friend of hers, who was a survivor of the Holocaust to talk to us about what he lived through. There was another class, this one on Political Theory of War on Terror, where the professor wanted to get us involved, even when it was sunny and warm outside, so we had class outside, in the huge park surrounding the University buildings. It was great, we bathed in the sun and still managed to have high academic talks about American involvement in Iraq and Afghanistan. Plus, the professors wanted us to talk during classes, to express our opinions and get involved in the topic, to make the strangest and funniest analogies. No one forced us to do the readings for the classes, but since everyone was participating in class, you somehow determined yourself to do the readings. And all in all it was great. The midterms and the research papers were not that difficult as I expected, they were stimulant and I benefited from a lot of freedom in choosing topics and bibliography, but the only inconvenient I faced was getting back the grades. The professors were nowhere to be found, they didn’t reply e-mails and all of us had to pester out Erasmus coordinator to see if we got all our grades and credits. Seems that professors are the same everywhere.
Life in the dorm in Budapest was also great. Since I was sharing the kitchen with the rest of the floor I managed to meet a lot of Hungarians and even to make friends with them. One girl living next door was really helpful while studying for my Hungarian language exam. She gave me a lot of tips and practiced a lot, and thanks to her I got a very good mark in the exam. I think the rest of the Hungarians enjoyed having Erasmus students in the dorm: they loved to talk in English to us, to practice their language skills, they had a lot of fun asking me why a Romanian chose to come to Hungary, they showed us a lot of useful places around the dorm, such as medical facilities, supermarkets, parks, restaurants etc. I also made friends with the two Erasmus girls who were my neighbors: one of them was Polish and the other Dutch. We lived together for five months and we shared a lot. We went shopping together, to the cafeteria; we went to parties and to different cultural events together. I remember a time when we were looking for the laundry room in the dorm and since the porter didn’t speak English, Marta, the Polish girl, and I drew a washing machine and showed it to him. J We eventually found out where the laundry room was, but there was another problem: how to use the machines? So I had to ask someone – and, just my luck, I could only find boys to explain how to operate Hungarian washing machines.
Being Erasmus has its undeniable charm. There are thousands of parties to attend, trips to go on, and pubs to visit. The Erasmus community is a vivid one. Many say that it’s worth being Erasmus just for the parties and the trips. But it depends on your interests. Parties are fine at the beginning when you are still meeting people. Afterwards, they become a routine – always with the same people, always in the same pubs. There are still some wonderful things such as Balkan Beats at Godor, when you could enjoy Balkan music and dances, different kinds of festivals and fairs that are happening every week and what ever you want to enjoy: museums, exhibitions, low priced tickets at the Opera, open air shows, Hungarian dinners etc.
At the end of my time in Budapest I can say that I have some achievements, apart from passing all my exams. I made really great friends there, to whom I love to chat on Skype every now and then, I lived for 5 months in an incredible city, which seems to never go to sleep, I had a great cultural and social experience, which changed me a little bit, for the better, of course. And being Erasmus in Hungary was a real challenge, a way of overcoming limits and prejudices and a way of discovering a new culture, but also a way of rediscovering me.