Va recomand....Andrei Codrescu

Tocmai am terminat de citit o carte foarte interesanta....Ok, stiu ca sa zic despre toate, doar ca sa ii fac si pe altii sa le citeasca, insa asta chiar merita citita.

Se numeste "Wakefield" si este scrisa de Andrei Codrescu ( ed. Polirom, 2006). Tipul este profesor de engleza prin State, parca Louisiana State University, plecat din patria muma Romania prin '66. Citisem acum vreo 3 ani un interviu cu el, insa de-abia in anul de gratie 2009 am reusit sa ii citesc si romanul "Wakefield". Un roman pe care il inscriu in randul celor initiatice, gen Jack Kerouak si Graham Greene, un roman care, desi are in esenta confruntarea Om-Diavol, tot reuseste sa apuce pe alocuri si pe alte pante, cum este cea a drumului de descoperire. La finalul periplului sau ....e greu de spus ce anume descopera Wakefield, insa deocamdata e important drumul.

In mare, Wakefield e un arheolog, transformat in vorbitor motivational pe la diverse intruniri. Despre ce vorbeste, nici el nu stie. Tipul asta pare construit dupa tiparul meu: niciodata nu isi face planuri despre ce urmeaza sa vorbeasca - se hotaraste pe moment, in functie de loc si timp. Ca de cele mai multe ori discursurile lui sunt apa de ploaie, frectie la picior de lemn, caine sur la vanatoare, asta nu face decat sa demonstreze in ce lume traieste si traim toti. Oameni care sunt dispusi sa plateasca pentru ca angajatii lor sa asculte bazaconii, in speranta ca vor fi mai motivati si vor munci mai mult si mai bine. Slabe sanse, daca pentru asta l-au angajat pe Wakefield. Tipul pur si simplu merge la marea vrajeala, incercand sa vada cat ii merge smecheria. Desi uneori iese cu scandal...merge.

Dar sa revin...intr-o zi, Diavolul ii face o vizita lui Wakefield, cu intentia de a-l lua spre locuri mai calde. Dupa o discutie din care reiese ca Diavolul este plictisit peste masura de munca pe care trebuie sa o presteze zi de zi, iar Wakefield, dintr-un umanism proaspat trezit la viata, nu stie cum sa il induca in eroare pe Diavol ca sa-i mai lase ceva timp la dispozitie, cei doi ajung la un pact. Pact care nu are nimic de a face cu pactul faustic. Diavolul se obliga astfel sa ii lase lui Wakefield ceva timp la dispozitie ca sa isi faca de cap, dupa care, la un semnal al Demonoseniei Sale, sa inceapa o cursa nebuneasca spre sfarsit.Insa focul de start nu ajunge sa fie tras niciodata, pentru ca si Diavolul are propriile ganduri si probleme cu care sa se confrunte. Se pare ca si lumea de dedesubt isi are dramele ei, si chiar si dracii( despre care credeam, exact ca in povestea lui Ivan Turbinca, ca o duc numai in desfaru, bautura si chefuri, si din cand in cand mai invartesc in ceaunele cu smoala in care se perpelesc sufletele prea abjecte pentru a deveni draci) sufera de monotonia si rutina care a cuprins lumea celor vii.

Si Wakefield chiar isi face de cap. Gagici bune pe oriunde se duce, bani din belsug pentru discursuri de trei lei, o fosta nevasta romanca dedicata salvarii miilor de orfani din Romania, o fiica oarecum hipiota, transformata in bibliotecara cuminte, dar avand issues cu un tata cam absent din viata sa, un prieten rus, taximetrist, mare amator de bucatici fragede si care este singurul element constant din acest roman.

Wakefield face un pact cu Diavolul, in speranta de a-l pacali. Insa Wakefield nu este Faust, nu are tragismul lui. E un fel de Margareta - barbat, care, in loc sa se grabeasca, isi vede de viata lui si din cand in cand culege cate un suvenir pentru Diavol, intr-un efort de a-i arata ce viata autentica duce. Nu e chiar viata pe care si-o doreste, de fapt, nici nu stie ce doreste, dar atat timp cat ulciorul merge la apa, de ce sa se puna el in calea lui. E bine si asa...

Am fost surprinsa sa intalnesc aici legenda Mesterului Manole, desigur, cu modificarile de rigoare. In lumea lui Wakefield, e o legenda din Balcania, spusa de o sarboaica: este vorba de sora mamei ei care a fost sacrificata astfel pentru a se asigura trainicia unei biserici. Ahh, am uitat sa precizez timpul in care se petrece actiunea.... Daca la inceput anumite referiri ma fac sa ma gandesc la scandalul Monica Lewinsky, povestea cu iz balcanic este plantata in timpul conflictului din Kosovo( sunt niste referiri ale unor raiduri aeriene ale NATO prin Balcani, iar cearta din familia sarbo-musulmana e un indicativ bun)

Romanul e pasionant in sine, exact asa cum imi place mie. Nu are redundante, nu e greoi, cu exceptia partilor in care Wakefield bate campii cu chestii motivationale(partile alea mi-au dat somnolenta, dar nicidecum nu m-a inflacarat ). E chiar placut sa vezi ca Diavolul are si el preocupari umane si ca putin ii pasa de reguli ancestrale cand e in joc fericirea sa( desi, parca Diavolul era fericit din nefericirea altora) Plus ca sunt pe acolo cateva referiri despre cum Diavolul i-ar putea cere ajutorul lui Dumnezeu. Mi-ar fi placut ca partea asta sa fie mai mult exploatata.

Lectura placuta.....hope you like it.

XOXO

Pur si simplu Ploiesti

Vorbeam aseara cu un prieten drag despre orasele noastre de bastina... Amandoi am plecat la facultate cu gandul de a ajunge cat mai departe de orasele in care ne-am nascut. Eu la vreo 60 de km departare, el la vreo 300. Si cu toata dorinta noastra de a merge mai spre sud, se pare ca in ultima vreme nu stim cum sa facem sa ne intoarcem mai des acasa, in orasele noastre natale - al meu de campie, al lui de munte.

Sa fie Bucurestiul si fauna lui o insatisfactie atat de mare? Sau poate am descoperit cat de frumoase sunt orasele patriei si nu le-am mai da pe nicio capitala?

In cazul meu, cred ca e vorba de amandoua. Bucurestiul a fost evadarea mea la terminarea liceului, a fost un vis frumos implinit, a fost o retraire a studentiei parintilor mei, cu stat la camin in Regie( o adevarata experienta culturala:D), cu mancatul la cantina, invatat la biblioteca sau in Gradina Botanica, cu iesiri in Herastrau si Cismigiu si seri frumoase de toamna sau primavara la teatru si opera, cu dans in ploaie la concert Loredana si targuri de carte unde nu aveam suficiente maini si plase pentru a cara toate cartile pe care mi le cumparam. Si desigur, cu magazinele mele preferate, responsabile de toate achizitiile care acum stau sa dea p-afara din dulap.

Insa de vreun an incoace am redescoperit Ploiestiul, orasul unde am crescut - de nascut m-am nascut la Bucuresti, iar in copilarie am tot fost plimbata intre Bucuresti, Ploiesti si Deva, de pe unde mi-s toate rubedeniile, asa ca singurul oras in care pot sa spun ca am petrecut fiecare an din cei 23( evident, nu-i arat, nu-i asa?) este Ploiestiul. Ploiestiul este orasul bunicilor din partea mamei, la care am crescut de la minunata varsta de o luna.

Pentru cei care exclama fericiti" Esti din Ploiesti? La voi sunt rafinariile, nu?", de fiecare data cand aud de unde sunt, regret sa ii dezamagesc , dar nu imi tasneste petrolul in gradina din fata casei( desi, tre' sa recunosc, nu am sapat niciodata mai adanc de 1 metru), iar orasul este un paradis al locurilor de munca doar pentru cei care au absolvit UPG. Insa dincolo de previziunile sumbre ale crizei economice, orasul este unul infloritor( anul asta onor/horror domn' primar s-a intrecut in a ne planta cat mai multe flori), avem si noi Mall-uri, hipermarket-uri si alte market-uri, si ca si capitala de judet care contribuie considerabil la PIB-ul national, suntem mandri de prestatia noastra.

Trecand peste toate acestea, de fapt, prin toate acestea, nu pot decat sa privesc cu bucurie la cum s-a dezvoltat orasul meu. Orasul lui Nenea Iancu, care mi-a incantat mie copilaria, cu teatrul de papusi Ciufulici unde mi-am inceput eu viata culturala( pe bune, teatrul Ciufulici are actori pt copii super talentati, si daca n-as fi eu cam mare, m-as duce oricand pe acolo; am eu doua piese favorite - Motanul Incaltat si Muck cel Mic pe care le-as revedea oricand), cu teatrul Toma Caragiu, unde am vazut cateva din comediile mele dragi ale lui Caragiale, cu parcul cu fantani arteziene unde ma duceau bunicii cand eram mica, cu tarabele buchinistilor unde mereu lasam sume destul de mari in schimbul a cateva volume( acum avem alaturi Libraria Humanitas, si cum lantul Humanitas e cel mai bine aprovizionat, aproape ca am ajuns sa ma imprietenesc cu vanzatorii de acolo), cu Oraselul Copiilor din fiecare iarna in parcul de la Halele Centrale, in apropierea Bibliotecii Nicolae Iorga, unde am petrecut chiar si in anii de facultate, multe sambete prin sala de lectura, cu Halele Centrale unde recent am descoperit aromele de legume si fructe proaspete( striga nostalgia copilariei din mine, cand ma lua bunica la piata, nicidecum vreun acces de gospodinarit), cu Gara de Sud, unde ma ducea bunicul sa vad trenurile, cu Gara de Vest unde o asteptam pe mama cand venea de la cursurile de specializare, cu Bulevardul cu castani, care iarna este o feerie de culori si beculete, cu Piata Victoriei si Casa Alba( sediul administratiei locale si judetene), unde iarna e plin de brazi impodobiti si uneori si Mos Craciuni gigantici, cu strada mea cu castani unde am invatat sa merg pe bicicleta.

Dupa aproape 5 ani de stat in Bucuresti partial, am ajuns sa imi apreciez oraselul. Este calm si linistit, cu multi copaci si spatii verzi, cu aceleasi strazi pe care am mers in fiecare an, cu drumurile bine-cunoscute la Supermarket, la Mall, la Piata. E orasul aflat pe DN1 , drumul care duce spre muntii mei iubiti, este orasul cu casuta mea draga si vecinii simpatici cu care am crescut. Si Bucurestiul este inca un loc minunat, mai ales ca ii are pe prietenii mei in el, insa Ploiestiul lui Nenea Iancu e orasul sufletului meu. Aici as face mii de poze( bine ca exista aparatele digitale, ca altfel as fi dat faliment la cat de multe poze obisnuiesc sa fac), aici imi incarc eu bateriile, chiar daca eu ii spun uneori Gulagul social( serios, cred ca am habar doar de vreo 3 cluburi in tot orasul - ele or fi cu duiumul, insa nu mi-am alocat suficient timp de inspectat; don't worry, e timp, nu-i bai), aici mi-am propus eu sa incerc nu stiu cate tipuri de bere( din punctul asta de vedere ne miscam bine, suntem bine aprovizionati, eu sunt in grafic si de-abia astept Serbarile Timisoreana:D), aici imi aduc eu cartile cand nu mai am unde sa le pun la Bucuresti....deci cam aici se centreaza universul meu...

Stiu ca postul asta nu prea isi are rostul, dar am vrut sa vedeti si voi ce oras fain am eu.....Cand vreti sa-l vizitati, stiti unde ma gasiti...Pana atunci...sunt si eu tentata sa inchei ca intr-un serial pe care il iubesc: You know you love me...XOXO

Nu ma mai satur de tine......

De cand m-am intors in tara mi-am redescoperit o mare dragoste: filmul.....nu ca in Ungaria nu as fi vazut foarte multe filme....pot sa va si recomand ceva de-al locului - Kontroll( insa cautati o subtitrare macar in engleza). Acum insa, e perioada de jale nationala( adica pe langa binecunoscuta criza economica, asa imi intitulez eu perioadele de recuperare post-orice; cand se decreteaza jale nationala e clar ca nu am voie decat sa dorm , sa citesc, sa ma uit la filme, si avand in vedere ca e criza, sa merg la cumparaturi - un principiu sanatos al shopaholicei mele preferate Bex spune ca economia trebuie sustinuta prin aport de moneda - si ce mod mai bun de a face asta decat prin cumparaturi - de la rezervele de toaleta pana la sandale gladiator).

Revenind...in ultima vreme ma uit la foarte multe filme....cumpar dvd-uri sau descarc de pe Torrent( cu multumiri pentru un prieten care mi-a luminat neuronii despre cum se utilizeaza Torrentul). In fiecare vineri si duminica imi cumpar Adevarul si Jurnalul National, doar pentru bucuria de a vedea filmele cu Louis de Funes sau filmele romanesti.....Daca nu stiti, am o slabiciune pentru filmele romanesti .....imi plac la nebunie, poate si pentru ca dau viata povestilor din studentia alor mei, cu caminele din Regie( unde am stat si eu cu mandrie si fara prejudecati vreo 3 ani - presupun ca au ramas ca pe vremea alor mei, cu gandacii si studentii pusi pe petrecere din dotare), cu repartitia mult temuta de la sfarsit de facultate, cu Dacia 1300 si bibelourile cu pesti comuniste asezate pe mileurile la fel de comuniste - in fine....o vreme pe care mi-ar fi placut sa o traiesc, ca se pare ca avea si ea poezia si nebunia ei( sincer, si pe vremea aia se mergea la 2 mai si in vama, so make love and not war e un evergreen....)

Dar nu filmele romanesti sunt prima mea dragoste. De ele m-am indragostit de-abia prin liceu. Insa cand eram printr-a cincea l-am descoperit pe Louis de Funes....si atunci m-am indragostit eu de Franta si limba franceza. Daca intre timp, dragostea de Franta si limba-i nepretuita au murit( ca nah....dragostea dureaza 3 ani, dupa unii, la mine chiar si mai putin - prietenii si dusmanii stiu de ce...), dragostea mea pentru Louis de Funes a ramas undeva acolo, pe fundul inimii mele. Iar acum cand Adevarul a readus in atentie colectia de filme cu Jandarmii si comediile -politiste cu Fantomas, sunt in al noulea cer....Sincer....omul asta ar trebui readus la viata si multiplicat . E un om care nu poate sa nu te binedispuna...numai cand il vezi asa mic de statura si cu o mimica a fetei inimaginabila.....e omul cu o mie de fete si cu o mie de stari, e omul pe care nu te poti supara, e omul care te face sa nu mai simti ca e criza, canicula sau avertizare de furtuna. Ca sa nu mai spunem de franceza pe care o vorbeste...impecabil monser.....

Cred ca dupa ce voi strange toate dvd-urile cu filmele lui voi face un week-end maraton Louis de Funes. Dupa un week-end cu el, simt ca viata are din nou culoare, ca pot sa fiu si eu imposibila precum comisarul Juve, ca pot sa fiu un Jandarm scrofulos la datorie, cum spunea o alta dragostea de-a mea, sau ca pot sa fiu doar Oana dar cu mai multa pofta de viata....nimeni nu e ca el....Bine, is eu fana Harry Potter pana in maduva oaselor, insa de Funes e din alta vreme.

Asadar, nu ma mai pot satura de el....ce vreti, il iubesc...si daca vreti sa fiti gelosi n-aveti decat.....prietenii stiu ca am avut mereu pasiuni ciudate....:D

My life as an Erasmus

My life as an Erasmus in Hungary

After four years of studying in Romania, at the History Faculty of the University of Bucharest, I decided that it was time to try something new and go for an exchange program somewhere in Europe. And out of the four or five options that I had to choose from, I chose Hungary. After this, everyone started asking what I was thinking, going to Hungary, given the well known prejudices that flooded Europe about the ancient and never-ending “love” between Romanians and Hungarians. But when I made the choice I took into account the fact that the Eotvos Lorand University, and the Faculty of Social Sciences from Budapest, where I would study dated back to 1634, that it had an amazing student-friendly system which answered all my exchange-student questions, that Budapest was an extraordinary city, not to mention that I was really close to Romania – I was just over the border. Plus, I was thinking, it can’t be that bad. And it wasn’t.
I arrived in Budapest on the 2nd of February. It was still a winter day, it was windy and snowflakes were falling from the sky. Thank God, the mentor that the University assigned for me, picked me up at the railway station and took me to the dorm and later on showed me all the things that I would desperately need to know: where to buy a tram ticket, where to buy food and water and which is the way to the University. I totally admit that I wouldn’t have made it without her help. Because, you see, at the beginning of my first week there I was asking myself the same question that others had asked before I left: What was I doing there? Because of the season, Budapest seemed gloomy, the language people spoke was klingonian to me and I soon found out that Hungarians only speak Hungarian.
So what could be done?
The first week was a decisive one. I registered at the University, I got all the subscriptions possible and the list of courses to attend and I found out that Hungarians are not that bad, and even if they don’t speak foreign languages, they are really nice and helpful. Since the first weeks of the semester are always about registering and choosing courses, I had enough time to do sightseeing around Budapest, to mingle with the other Erasmus people, to discover the cafeteria at the basement of the dorm where I ate far too many goulash dishes, to discover the wonderful bakeries, where again I stepped in too many times (but sweets are a passion of mine) and to get to know the people from the dorm. Where to my surprise, there were only two other Erasmus students and the rest were Hungarians.
Life at University in Hungary is a little bit different from Romania. Although no one seemed to care that we were Erasmus students. All of us joined English courses also attended by the Hungarians and it was sometimes funny to see professors stumbling upon words and saying them in Hungarian. But the grading was fair and the amount of work that had to be done was carefully divided so that you have time to do everything you had to do and still have time to get into the Erasmus atmosphere. What I really loved at University courses in Hungary was the ability of the professors to adapt to the surroundings and the way they encouraged the students to participate in class. For instance, I had a class on Anti-Semitism where our professor took us to several museums and played movies so that we can better understand the phenomenon. And she even brought a friend of hers, who was a survivor of the Holocaust to talk to us about what he lived through. There was another class, this one on Political Theory of War on Terror, where the professor wanted to get us involved, even when it was sunny and warm outside, so we had class outside, in the huge park surrounding the University buildings. It was great, we bathed in the sun and still managed to have high academic talks about American involvement in Iraq and Afghanistan. Plus, the professors wanted us to talk during classes, to express our opinions and get involved in the topic, to make the strangest and funniest analogies. No one forced us to do the readings for the classes, but since everyone was participating in class, you somehow determined yourself to do the readings. And all in all it was great. The midterms and the research papers were not that difficult as I expected, they were stimulant and I benefited from a lot of freedom in choosing topics and bibliography, but the only inconvenient I faced was getting back the grades. The professors were nowhere to be found, they didn’t reply e-mails and all of us had to pester out Erasmus coordinator to see if we got all our grades and credits. Seems that professors are the same everywhere.
Life in the dorm in Budapest was also great. Since I was sharing the kitchen with the rest of the floor I managed to meet a lot of Hungarians and even to make friends with them. One girl living next door was really helpful while studying for my Hungarian language exam. She gave me a lot of tips and practiced a lot, and thanks to her I got a very good mark in the exam. I think the rest of the Hungarians enjoyed having Erasmus students in the dorm: they loved to talk in English to us, to practice their language skills, they had a lot of fun asking me why a Romanian chose to come to Hungary, they showed us a lot of useful places around the dorm, such as medical facilities, supermarkets, parks, restaurants etc. I also made friends with the two Erasmus girls who were my neighbors: one of them was Polish and the other Dutch. We lived together for five months and we shared a lot. We went shopping together, to the cafeteria; we went to parties and to different cultural events together. I remember a time when we were looking for the laundry room in the dorm and since the porter didn’t speak English, Marta, the Polish girl, and I drew a washing machine and showed it to him. J We eventually found out where the laundry room was, but there was another problem: how to use the machines? So I had to ask someone – and, just my luck, I could only find boys to explain how to operate Hungarian washing machines.
Being Erasmus has its undeniable charm. There are thousands of parties to attend, trips to go on, and pubs to visit. The Erasmus community is a vivid one. Many say that it’s worth being Erasmus just for the parties and the trips. But it depends on your interests. Parties are fine at the beginning when you are still meeting people. Afterwards, they become a routine – always with the same people, always in the same pubs. There are still some wonderful things such as Balkan Beats at Godor, when you could enjoy Balkan music and dances, different kinds of festivals and fairs that are happening every week and what ever you want to enjoy: museums, exhibitions, low priced tickets at the Opera, open air shows, Hungarian dinners etc.
At the end of my time in Budapest I can say that I have some achievements, apart from passing all my exams. I made really great friends there, to whom I love to chat on Skype every now and then, I lived for 5 months in an incredible city, which seems to never go to sleep, I had a great cultural and social experience, which changed me a little bit, for the better, of course. And being Erasmus in Hungary was a real challenge, a way of overcoming limits and prejudices and a way of discovering a new culture, but also a way of rediscovering me.