joi, 11 februarie 2016

22 ianuarie e ziua mea cu înger





22 ianuarie.
E ziua mea cu înger.

Nimeni nu te pregătește cum va fi când pierzi pe cineva. Sigur, auzi povești de la cei care au trecut prin asta, încerci să-ți imaginezi, să te pregătești, îți spui că nu poți să treci prin așa ceva, că mai bine mori tu decât să trăiești moartea cuiva.
Și se întâmplă. 

-          Oana, nu mai e!
În timp ce prietena mea, care e cu mine la spital întreabă ceva, nu știu ce, îmi pun mâinile pe față și mă gândesc cum mă duc acasă la Geta (mama mamei mele) să îi spun ce s-a întâmplat? Nimic altceva. Cer să o văd, dar mi se spune că nu se poate, că este încă la ATI, și că sunt și cei internați cu gripă porcină acolo și că e mai bine să nu.
Nu mai cer nimic, și plec acasă. E vineri, morga nu lucrează în week-end, așa că trebuie să revin luni după ea. Acasă, bunică-mea hohotește, dar n-am putere s-o liniștesc cumva. Sunt enorm de recunoscătoare pentru vecinele care au venit și stau cu ea. Nu-mi aduc aminte dacă am plâns noaptea aceea. Țin minte doar că îmi era frică să stau singură și să închid ochii.
A venit apoi înmormântarea, succesiunea și ce-o mai fi fost.
Plânsul a venit dupa un an și ceva. Mult, rău, oriunde și oricând. Pe stradă, în metrou, acasă, la filme de familie. Târziu, peste vreo 5 ani, am plâns de față cu bunica. Iarăși rău, cu sughițuri. Și apoi seara, când căutam albumul de poze și mă uitam la ele.
După 5 ani si jumătate a venit calmul. Am înțeles că visele, spaimele și plânsul au fost parte din devenirea mea. Așa că am început să vorbesc cu ea, să-mi imaginez cum ar fi fost ea în situația asta, sau asta, sau aialaltă. Să îi cer sfatul și îndrumarea. S-o caut prin locuri străine și s-o duc în locuri și mai străine. Cumva, am început să trăiesc cu ea.
După 6 ani, încă mă deranjează când cineva spune ”fie iertată!” după ce-i spune numele. Încă vorbesc despre ea ca și cum ieri am lăsat-o acasă. Mi-e natural să spun  ”mama făcea” și ”mama spunea”. E forma mea de a o ține aproape. Mi-e greu să fac parastase pentru că simt că nu se potrivește ceva.
În ultimul an mi-a fost așa de aproape și i-am cerut și mi-a dat atâtea, încât mi-am făcut curaj s-o cunoașteți. Ei sigur i-ar fi făcut plăcere să vă vadă la Ploiești, să povestim și să știe că ”fetița ei scumpă” (cum mi-a scris pe o carte când aveam 11 ani) are în viața ei atâția oameni minunați. Și, cumva, cred că știe.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu