Cum m-a trădat smartphone-ul

Prin septembrie anul trecut am zis că e cazul să trec și eu la o nouă treaptă de evoluție tehnologică și să-mi înlocuiesc telefonul. Ce-i drept, mi se tot scurgeau ochii pe site-ul Orange-ului după unul sau altul (Alooo, după telefoane, la ce vă gândiți?), și după câteva trânte luate de Samsung-ul meu de atunci, bateria a început să dea rateuri, așa că am zis că e momentul să fac pasul cel mare.

Așa că m-am dus într-un Orange Store și mi-am luat un Lumia. Am zis ca vreau ceva basic, ca să mă obișnuiesc, bla-bla-bla. Vreo săptămână m-am învârtit pe lângă el și mai că aveam un pic și plângeam după telefonul meu vechi, cu taste. Dar, ca orice iubire adevărată care ține doar trei ani, mi-am șters rapid lacrimile și am trecut la povestea următoare, cu noul Lumia.

Care, inițial, nu m-a impresionat prea tare. Asta până când mi-am dat seama că pot descărca n-șpe mii de aplicații pentru el. Am descărcat, pe rând, aplicații pentru citit documente în Word, Power Point, PDF, aplicații pentru presa străină, pedometru, Accuweather, messenger  pentru Facebook, și chiar și un joc – Swampy (e un joc haios despre un crocodil care stă într-un canal, și care vrea în permanență să se spele, așa ca trebuie să mergi pe niște trasee tocmai ca să te asiguri că-i ajunge apa în cadă. Dacă nu ajunge, Swampy – crocodilul spălăcios – scoate o cheie franceză de undeva și-ți bate în țeavă. Cam ca la noi la bloc J). Nu mai zic, Whatsapp a fost revelația vieții mele.

Surprinzător, la cât de atehnică sunt eu, am reușit să-l sincronizez cu tableta și laptopul, iar calendarul a devenit un fel de agendă ambulantă, unde-mi treceam programările la doctor, evenimentele, rețetele pentru bunica și date de naștere (preluate majoritar de pe Facebook). Ce să mai, intrasem în epoca tehnologiei!

Camera era și ea destul de ok, așa că am trecut și prin etapa de selfie-uri cu bunica. Nu mai zic de poze peste poze oriunde mi se părea ceva demn de imortalizat.

Și tocmai când eram și eu să zic că mi-am găsit iubirea vieții ( a nu știu câta, că mă atașez de lucruri, se pare) a comis-o. Acum vreo 3 săptămâni, Lumia al meu începe să dea rateuri la încărcare. Apoi începe să se închidă și deschidă singur. Cătrănită nevoie mare, îl duc frumos la service, stau o săptămână cu un Samsung de împrumut și apoi îmi reprimesc smartphone-ul. Care smartphone a trecut printr-o resoftare și o schimbare a mufei de încărcare.

Între timp, am suferit câinește în tăcere: fără Whatsapp, fără cameră, fără citit non-stop știrile, fără cele 5 alarme puse dimineța ca să fiu sigură că mă trezesc. Fără Youtube oriunde și oricând. Fără mailuri la un click distanță. Fără calendar, în afară de cel de perete. Fără agendă, în afară de cea de hârtie. Știu, trist rău. Privind retrospectiv, nici prima săptămână după o despărțire n-a fost așa cruntă ca săptămâna fără gadget-ul ăsta.

Morala fabulei:

Tehnologia still fails me, se pare. Smartphone-ul  nu e chiar atât de smart, iar la nivelul de relație umano-gadget, e la fel ca în relațiile inter-umane: când ți-e lumea mai dragă, te lasă baltă de nu te vezi.

Ca pedeapsă pentru trădare, mă gândesc să-l înlocuiesc cu un Samsung. Muhahahaha!

22 ianuarie e ziua mea cu înger

Ea e mama mea. M-a învățat multe și m-a dus în multe locuri. Dar încă sunt ale mele și ale ei, așa că nu e momentul să vi le spun. Dar vreau s-o cunoașteți. E frumoasă, e senină și zâmbește larg. Dacă vă gândiți la ea, vă rog s-o faceți la timpul prezent. I-ar fi plăcut să vă cunoască pe fiecare.

22 ianuarie.

E ziua mea cu înger.

Nimeni nu te pregătește cum va fi când pierzi pe cineva. Sigur, auzi povești de la cei care au trecut prin asta, încerci să-ți imaginezi, să te pregătești, îți spui că nu poți să treci prin așa ceva, că mai bine mori tu decât să trăiești moartea cuiva.

Și se întâmplă. 

-          Oana, nu mai e!

În timp ce prietena mea, care e cu mine la spital întreabă ceva, nu știu ce, îmi pun mâinile pe față și mă gândesc cum mă duc acasă la Geta (mama mamei mele) să îi spun ce s-a întâmplat? Nimic altceva. Cer să o văd, dar mi se spune că nu se poate, că este încă la ATI, și că sunt și cei internați cu gripă porcină acolo și că e mai bine să nu.

Nu mai cer nimic, și plec acasă. E vineri, morga nu lucrează în week-end, așa că trebuie să revin luni după ea. Acasă, bunică-mea hohotește, dar n-am putere s-o liniștesc cumva. Sunt enorm de recunoscătoare pentru vecinele care au venit și stau cu ea. Nu-mi aduc aminte dacă am plâns noaptea aceea. Țin minte doar că îmi era frică să stau singură și să închid ochii.

A venit apoi înmormântarea, succesiunea și ce-o mai fi fost.

Plânsul a venit dupa un an și ceva. Mult, rău, oriunde și oricând. Pe stradă, în metrou, acasă, la filme de familie. Târziu, peste vreo 5 ani, am plâns de față cu bunica. Iarăși rău, cu sughițuri. Și apoi seara, când căutam albumul de poze și mă uitam la ele.

După 5 ani si jumătate a venit calmul. Am înțeles că visele, spaimele și plânsul au fost parte din devenirea mea. Așa că am început să vorbesc cu ea, să-mi imaginez cum ar fi fost ea în situația asta, sau asta, sau aialaltă. Să îi cer sfatul și îndrumarea. S-o caut prin locuri străine și s-o duc în locuri și mai străine. Cumva, am început să trăiesc cu ea.

După 6 ani, încă mă deranjează când cineva spune ”fie iertată!” după ce-i spune numele. Încă vorbesc despre ea ca și cum ieri am lăsat-o acasă. Mi-e natural să spun  ”mama făcea” și ”mama spunea”. E forma mea de a o ține aproape. Mi-e greu să fac parastase pentru că simt că nu se potrivește ceva.

În ultimul an mi-a fost așa de aproape și i-am cerut și mi-a dat atâtea, încât mi-am făcut curaj s-o cunoașteți. Ei sigur i-ar fi făcut plăcere să vă vadă la Ploiești, să povestim și să știe că ”fetița ei scumpă” (cum mi-a scris pe o carte când aveam 11 ani) are în viața ei atâția oameni minunați. Și, cumva, cred că știe.