Acordeonul parizian

După un week-end încărcat, mă întorc timid spre casă. Când dau să mă urc în tramvai, se aude muzica unui acordeon. Great, mă gândesc. Încă un trubadur local în căutare de bani. Se deschid ușile și văd aglomerația, dar, mai ales, văd că nu am loc decât lângă muzicant. Minunat! O să mă chinuie ăsta două stații de îmi face creierii varză.

Mă urc în tramvai și găsesc un loc cu spatele la el. Pornește tramvaiul, și începe și el să cânte. Și atunci încep să zâmbesc larg. Un zâmbet pe care nu-l pot controla, care îmi cuprinde fața, și ochii, și nasul, și mă invadează.

Omul cânta chestii franțuze și spaniole, și ce-o mai fi știind el și eu nu (la un moment dat fredonam Cielito Lindo și părea că e de acolo). Le cânta frumos, melodios, îți făcea inima să salte de bucurie. O bucurie pe care altfel nu știu că aș fi resimțit-o. Pentru că atunci când m-am urcat în tramvai nu eram bucuroasă. Obosită da, însă bucuroasă, nu. Ehh, omul ăsta, cu acordeonul lui, cu muzica lui faină și cu atitudinea aia de trubadur, m-a făcut să mă bucur. Dacă mă gândesc exact, nu știu de ce mă bucuram. Mă uitam însă în jur, și vedeam oamenii cum zâmbesc și ei. Cum le inundă bucuria fețele.Preț de două stații de tramvai, oamenii nu mi s-au mai părut triști și abrutizați de viață. Trăiau, în schimb, prin muzica acordeonistului.

Și m-a mai făcut să simt ceva. Să simt Parisul într-o formă pe care încă n-am cunoscut-o. Nu Parisul iernatic pe care l-am cunoscut acum câțiva ani. Am simțit Parisul din cuvintele cuiva care l-a vizitat recent. Cu oamenii lui veniți din toate colțurile lumii, cu multiculturalitatea lui, cu obiceiurile și trăirile sale puternice. M-a făcut să simt un Paris de toamnă, cu liniștea plimbărilor pe Sena, cu zgomotul timid al valurilor rămase în urma bateau-mouches care trec purtând turiștii curioși, cu vântul care spulberă frunzele în Pere Lachaise, cu imaginea aia sublimă a turnului Eiffel în lumina blândă a unei după-amiezi leneșe de duminică.

Când am coborât în stație, a coborât și el. Așa măcar nu am regretul că am pierdut restul repertoriului. Sper însă, că data viitoare când mă urc în tramvaiul 41, îl găsesc acolo. Pentru că mi-a făcut o după-amiază mai frumoasă în doar câteva minute. Pentru că, într-un fel, m-am simțit îndrăgostită. Nu știu de ce, de cine, sau cum. Dar am simțit căldura aia minunată cum mă invada.

Așa că, dragul meu acordeonist, îți mulțumesc pentru asta. Sper să te mai întâlnesc în tramvai. Și sper să-ți zâmbească lumea, așa cum ți-am zâmbit noi, și să te aplaude cu entuziasm, așa cum a făcut-o fata care te-ar fi și îmbrățișat, dacă nu ai fi cântat în continuare.

Dacă mergeți cu tramvaiul 41, să fiți atenți la un acordeonist care vă va duce în Franța. Să mai mergeți o stație, chiar dacă ar trebui să coborâți la prima. Să-l lăsați să vă aducă bucuria Parisului în zâmbet și în suflete.

Let's blog again

Dragilor, 

Știu că am fost absentă în ultimele luni, dar am motive bune. Am grijă de bunicutza mea scumpă, care are nevoie de mine în această perioadă enorm. 

Dar, în contextul unei proaspăt câștigate libertăți, a unor oameni faini în jurul meu, a unor prieteni vechi și noi, a unor cunoștințe recente,  și a multor alte chestii  ( care-s prea complexe ca să fie detaliate aici), am zis că e cazul să mă reapuc de scris. Sau, să arunc și eu un ochi peste toate articolele alea puse conștiincios într-un folder pe Desktop, cu titlul ”Articole blog” (da, sunt old school...îmi scriu articolele întâi în Word), să le  șlefuiesc un pic și să le postez aici.

Așa că vă ameninț cu articole mai vechi sau mai noi, despre cărți, călătorii, oameni dragi și frumoși, mutări, dulciuri și...ce-o mai fi prin folderul ăla. Pentru că, deși am fost absentă, am continuat să călătoresc, să văd lumea, să cunosc oameni, să experimentez lucruri, atitudini, sentimente (am descoperit recent ce-nseamnă să fii euforic - știu, again old school), vremuri, vise și multe altele.

Dar vă mai las un pic să vă perpeliți până la prima postare :P