Prietenii mei patagonezi

In sfarsit, o veste buna!!! Bunii mei prieteni s-au decis sa plece in Patagonia...pleaca maine.Si-au impachetat rapid casa, am luat cu ei catel, purcel si soacra (adica laptop-uri, kindle-uri cu mii de carti si telefoanele mobile, evident), maine se imbarca la cursa de dimineata spre Argentina, poimaine ajung, dupa multe opri pe continent si peste ocean si apoi cu masina pana in Patagonia.

Si-au luat si casuta deja. E gri, cu etaj, cu multe ferestre sa intre lumina, cu multa verdeata in jur si un lac imens numai bun de ceva pescuit, poate pastravi chiar ( tre' sa dau o fuga numai pentru asa ceva), dar putini vecini ( cred ca de-aia casa lor n-are gard, ca n-are cine sa vina sa le calce iarba), cu un munte mare si plesuv in zare si natura cat cuprinde. Mi-au aratat si mie ceva poze si postez si eu una  ca sa vedeti si sa va minunati.

Imi pare rau ca pleaca, si tocmai in Patagonia. Sper sa aiba conexiune internet ca sa skype-uim din cand in cand si postasul sa ajunga la timp cu bunatatile romanesti pe care o sa li le trimit regulamentar o data la doua luni, ca o data la o luna am convenit sa-mi trimita ei friptura patagoneza.

N-am mai auzit de Patagonia de cand aveam vreo 10 ani si citeam revistele Mickey Mouse cu benzi desenate. Atunci, parca Mickey a plecat sa caute aur in Patagonia si a dat peste niste fantome/cautatori de aur locali care nu auzisera de igiena dentara si haine safari style.

Si va marturisesc ca prada necunostintei mele am crezut ca bravii mei prieteni o sa ajunga sa sape pamantul si sa cearna apele pentru aur si o sa fie atacati de hoarde de pinguini omnivori care au ramas nehraniti de cand a cazut un avion de mici dimensiuni in zona si ei au consumat in tacere pasagerii si caroseria. Ca o sa doarma in corturi si o sa-i manance tantarii, paianjenii si musca tzetze. Ca o sa manance radacini si o sa bea apa din rau si-o sa faca hepatita. Si ca o sa-i manance pestii pirhana cand o sa incerce sa traverseze vitejeste raurile la cotitura fara sa mai astepte urmatorul pod.

Dar mi-au aratat casuta lor si m-am mai linistit. Conform spuselor lui se duc acolo sa faca cercetare intr-un mediu curat si neprihanit. Conform spuselor ei, merg sa citeasca toata ziua si sa se documenteze stand afara in hamac sau lucrand la laptop din chioscul din gradina in zilele ploioase. Si cred ca acolo ploua des la cata vegetatie e si nu trebuie lasata sa se usuce.

Dar fratilor, aveti gradina si hamace si aici, si natura pe deasupra!!! am zis eu nedumerita. De ce tocma-n  Patagonia ca sa se altereze pasta de mici cand v-o trimit prin Posta? Si sa muncesc ca sclava un an ca sa am bani de bilet de avion dus-intors. Ca de autobuz din Argentina pana in Patagonia nici nu mai raman, dar pentru ruta aia am inteles ca au perfectat zborul pe matura!!

Apoi draga noastra, zis-au ei, simteam ca nu mai puteam! Tu draga, nu mai rezistam sa stam aici. Sigur hamace si gradini aveam, dar unde sa mai lucrezi cand vii acasa dupa o zi de munca? Si cum sa faci munca de cercetare si sa o impartasesti tineretului studios al patriei, cand n-ai si tu un acces umil la o baza de date? Si cum sa lucrezi cand te intreaba lumea daca tu chiar crezi ca esti capabil sa te descurci cu-asa o tema de cercetare? (Pai, mai Bula, daca nu eram, nu ma apucam....Doh!!!) 

Cum sa traiesti intr-o tara unde o paine e mai scumpa decat un litru de benzina si fructele din magazin au gust de plastic?

Cum sa te duci aici bou sa votezi in speranta ca te intorci taur si cand colo sa vii vaca?

Cum sa crezi ca poti sa schimbi ceva aici si sa iti arate unul, altul ranjetul stirb - "Nah ma, ce? Te credeai tare? Fraiere!!!! Ha, ha, ha, ha....Ce ti-am zis eu,iarna nu-i ca vara!!!!

Cum sa judece pentru tine unul care se loveste cu capul de mobile si e vai de steaua lui si inca una careia ii place sa scrie povestiri istorice, dar cand vede ca au final fericit le mai infloreste pe alocuri, ca Romania sigur e locul unde Raul invinge Binele?

Cum sa stai intr-un loc unde scolile au pureci de i-a luat si madam ministra de la educatie?

Pai, sa nu pleci? Sa nu-ti dezgropi din pod cuferele bunicii, sa le umpli cu toate bulendrele, sa-ti impachetezi toti pantofii si sa-ti scanezi cartile sa ti le pui pe cele 5 harduri externe de cate un terra fiecare si sa pleci val-vartej?

Sa nu dai naibii patria creditelor cu buletinul, a marinarilor, a neputintei si a groazei si sa iei primul aeroplan incotro vezi cu ochii?

Noi asa ne-am ales cu Patagonia. Dupa ce ficatul n-a mai putut suporta indigestia romaneasca, am deschis calculatoarel, am intrat pe Google si am tastat "loc indepartat" si asa am ajuns la Patagonia. Am luat repede biletele ieftine ca braga ( doar dus, ca la intors te uscau pe principiu, de esti fraier sa vii inapoi, ia si scuipa banul atunci), am gasit si casuta la singura firma de imobiliare, ieftina si ea ( cred ca e un program de Prima Casa, ca sa isi sprijine popularea tertoriului), am impachetat rapid, ne-am luat un robot telefonic pe care am inregistrat un mesaj lacrimogen de despartire pentru oricine suna si peste cateva ore suntem in avion.

Si nu va e teama de necunoscut?

Ei ashh, cum sa ne fie? Pai acolo, vecinul e la 5 km deci nu mi-e teama ca vine si-mi sparge geamurile sau imi distruge gardul pentru ca i-am zis sa dea muzica mai incet, nu ma mai deranjeaza nimeni cand citesc si sigur nu se mai intreaba nimeni de ce fac cercetare, nu-mi mai fura nimeni sculele din gradina cand le las peste noapte, nu mai tre sa ma lupt cu zapada s-o dau incolo si-ncoace si sa vina masina/vecinul cu pricina si s-o zvarle iar la mine pe alee, o sa mananc mancare orgnica din propria ferma, unde n-o sa folosesc chimicale, ci doar balegar ca ingrasamant natural ( o sa trebuiasca sa investesc intr-un cal si doi magari, sa-mi iau caruta si sa facem un scurt curs de familia Robinson) si-o sa ma trezesc in fiecare zi cu muntele in fata ochilor, nu ca aici cand ma uitam pe fereastra si vedeam parabolica vecinului care vrea sa prinda Playboy channel pe pirateste, ca el e prea smecher sa plateasca un canal in plus la astia de la RDS.

Bye-bye madam Romania. We will miss you not!!!

P.S. Acesta este un pamflet. Personajele nu sunt fictive, dar calatoria lor in Patagonia da! Totusi, tineti minte ca au vrut la un moment dat sa plece acolo, dar zborul era prea scump! Deocamdata!

Hai vino iar in gara noastră mică...

Da, știu că I stick to old things,  dar chiar îmi place melodia lui Gabriel Dorobanțu și aș asculta-o non stop pe replay... Dar postul ăsta nu este despre cântecele mele de inimă albastră, ci chiar despre gări...despre cât de dragi îmi sunt ele, trenurile din ele și peisajele lor...

Îmi amintesc că atunci când eram mică...pe la vreo 3-4 ani, bunicul meu Bubu mă lua cu el la gară s-o așteptăm pe mama care venea de la București de la cursul de cardiologie. Pe vremea aceea, trenurile se chemau personal, accelerat, rapid și mărfar. Mai tarziu, a apărut și Intercity-ul , care de cele mai multe ori ieșea în afara țării, și avea perdele frumoase la geamuri ( cel puțin așa îmi amintesc de primul tren de acest gen pe care l-am văzut trenul de Viena, parcă așa îi spunea). Iar infama Săgeată albastră am cunoscut-o târziu, prin liceu când am fost la Suceava. Nu prea mi-a plăcut trenul - scaune incomode, perdele ioc, dar cu ditamai buda :))) - noutate față de grupurile sanitare mici, înguste și oribil mirositoare din celelalte trenuri...

Revenind la Bubu și trenuri...De la el am învățat că personalul de-abia se târăște și oprește în toate stațiile posibile, gen halte și gările satelor. Acceleratul și rapidul erau mai șmechere - de pildă, între Ploiești și București nu opreau deloc. Iar mărfarul nu oprește niciodată în gări, în afara gării de destinație.  De fiecare dată când stau în Gara de Sud și aștept vreun tren întârziat și apare în schimb vreun mărfar, îmi aduc aminte de fetița atârnată de mâna bunicului  (era ditamai muntele pe lângă mine) care stătea pe peron și număra vagoanele. Cred că Bubu mi-a inspirat dragostea asta de călătorie...bine, el și mama care, însărcinată cu mine se plimba des cu trenul până la Deva...așa ca să ne înțelegem.

Pe urmă am început să merg și  eu des cu trenul....și de la început pe distanțe lungi, gen de la Ploiești la Orșova în clasa a cincea, în tabăra de engleză ( yes, I was a little aristocrat!!!). Au urmat apoi Suceava ( drumurile cu trenul pe Valea Prahovei nu se pun...că aia e morning jog de-a dreptul), Deva, Călimănești, Voineasa,  Alba-Iulia, Cluj-Napoca, Iași, Tulcea, Târgu-Mureș, Piatra-Neamț, Oradea, Timișoara, Sofia, Budapesta, Chișinău, Ljubljana.  Și lista o să continue cumva....

În atâția ani de mers cu trenul am ajuns să mă simt ca acasă în vagoane, glasul roților de tren este chiar dulce ( parol!), am și cunoștințe printre controlori ( cei de pe trenurile de Ardeal sunt cei mai de treabă:), m-am obișnuit cu lungile întârzieri de pe Valea Prahovei de când se schimbau liniile și se circula pe un singur fir, plus că deja cunosc toate crâșmele din preajma gărilor de la câte popasuri am făcut prin gări  ( apropo, la Brăila, lângă  gară este o patiserie unde au cele mai bestiale cornulețe făcute vreodată!)

Știu că e mișto să îți iei mașină, dar nu aș da niciodată mersul cu trenul pe distanțe lungi pentru mașină ( și credeți-mă, am fost până în nordul Germaniei în road trip , și nop, cu trenul îi cel mai fain - Sorry Marius, mașinuța ta e o lady, iar tu șoferul cel mai profi văzut vreodată, dar trenul is the best!)

Cum plec eu la drum cu trenul? Cu multe bagaje, pe care tre să mi le urce în tren vreun gentleman proaspăt transformat.Adică eu zâmbesc galeș și-l rog tare frumos. Dacă nu cooperează de bunăvoie, mă coțopenesc singură să-mi urc bagajul și " accidental intenționat " îi aplic respectivului nesuferit o lovitură de corecție...După care zâmbesc larg și satisfăcută. Dacă se trezește să comenteze, ori murmur un "scuze" în colțul gurii, sau o ard mai tzatză, după cum cere situația. Și pe cuvânt, până acum mai mereu s-au stresat alții cu bagajele mele :) Apoi mă așez confortabil, cu pachețelul de mâncare mai la îndemână. Prin pachețel se înțelege o ditamai papornitză, plină ochi cu sandviciuri, dulciuri, fructe, napolitate, și minim un litru de apă. A nu se înțelege greșit..dacă se strigă locomotiva în mijlocul pustietății? Suntem în România, deci va dura preobail până să ne descopere cineva, deci trebuie să am provizii. Evident, din seria proviziilor  nu lipsește MP3-ul încărcat cu multa muzică, mainly Jazz, și vreo 3 cărți, să  nu ma plictisesc dacă rămânem în câmp prin vreo furtună de zăpadă sau se topesc linii de căldură.

Apoi vine momentul ajungerii la destinație. Nimic nu se compară cu momentul în care, după caz ți-a dat cineva bagajul jos din tren sau i-ai dat tu brânciul cuvenit pe scara trenului ( bagajului, nu acelui cineva), îți întinzi oasele și inspiri aerul din gara unde ai ajuns. Aerul e același peste tot, dar în fiecare gară e diferit. La Ploiești miroase fie a câmp proaspăt înverzit sub razele soarelui ( Gara de Vest) sau a praf și petrol ( Gara de Sud), dar cel mai important miroase a acasă. La Sinaia miroase a munte și a cataif ( chit ca s-a desființat cofetăria unde am mâncat prima dată cataif).La Deva miroase a palincă  ( de la mine din gospodărie), la Cluj și Alba miroase a bucate bune și oameni calzi, la Oradea miroase a plimbări lungi, la Timișoara miroase a pantofi noi ( au fabrica Guban oamenii ăștia), la Budapesta miroase a pogacsa ( chiar așa miroase), la Tulcea miroase a Deltă și vapoare lente. Iar la București miroase a loc care încă aștept să mă surprindă.

Mă bucur că sunt o călătoare, chit că bunica se întreabă când o să stau și eu într-un singur oraș o săptămână întreagă. Cumva însă simt că eu nu-s făcută să renunț la gări și trenuri ( chit că uneori le mai înlocuiesc cu avioane și mașini). Pur și simplu, mi-ar fi dor!

De ce citesc chick-lit? Si-l recomand cu caldura...

Pentru ca Polirom-ul il publica ( chick-lit-ul de la Humanitas sunt mult prea triste si dramatice cateodata, iar Lira de-abia a inceput sa le publice, asa ca nu pot sa-mi dau cu parerea, inca)

Am inceput timid cu Sophie Kinsella - seria shopaholicei Becky, care m-a facut sa recunosc cat de mult imi place sa merg la cumparaturi ( de orice - chiar si piulitze, parol!), dar, spre deosebire de Becky eu stiu cand sa ma opresc si sa nu ajung la datorii impresionante pentru o pereche de pantofi - poate pentru doua sau trei:). Am continuat cu Lauren Weisberger - Chasing Harry Winston pe care mi-am cumparat-o la Budapesta, am mai imprumutat cateva de la Danutza, mi-am cumparat un chick-lit rusesc, cel al Oksanei Robski, apoi unul arab - Fetele din Riad(teribil de cuminte pentru gustul meu), am citit chick-lit-uri despre dependente de pantofi, despre femei disperate sa aiba copii doar pentru ca asa e la moda ( a se vedea Nevestele din Bath), am citit chick-lit-uri politiste ( Gucci- Gucci- Coo) si povestea Julietei descoperita peste timp de o stramoasa a ei ( Ann Mortimer - Julieta) sau clasicele povesti despre organizatoarea de nunti care-si gaseste Alesul la o nunta pe care o organizeaza ( Katie FFORDE -Se poarta nuntile) sau bona care sa indragosteste de tatal copiilor de care are grija ( Aproape casatoriti - Jane Costello).

Stau la rand altele despre viata pe 5th Avenue, despre cum e sa fii mostenitoarea unui brand de pantofi care da faliment, despre cum sa editezi carti avand o sefa de-a dreptul despotica, de care sa nu-ti pese pentru ca te indragostesti de un autor a carui carte trebuie transformata in bestseller, despre cum sa te impaci cu soacra, si multe altele...

Nu va imaginati ca daca citesc asa ceva inseamna ca si cred ca viata e la peachy ca in romanele astea. No way, Jose! Dar e fun sa citesti cum vreo eroina pretentioasa din pretentioasa Londra se trezeste in vreun impas mai deocheat sau sa vezi ca dilemele zilnice ale unor fatuci se rezuma la ce pantofi sa poarte la vreo intalnire hot. Daca vreti, chick-lit-ul de acum e echivalentul romanelor de dragoste de demult...ca in orice chick-lit v-ati uita, e musai sa fie si vreo poveste de dragoste, care oricat de siropoasa si clasica e...tot te face sa visezi cu ochii deschisi. Bine, nu toate sunt siropoase...Adica Hugo, care e frumos sa-ti bati copiii, e totusi un fotograf de nunti - deci fara job fatal de James Bond.

Am inceput de prin facultate sa citesc chick-lit-uri...Iar acum la doctorat, cand in timpul zilei ma cufund in vreun tom de 700 de pagini care contine memoriile vreunui oficial american sau britanic, credeti-ma ca nu-mi mai arde seara de Kafka sau Tolstoi. Pe cei din urma i-am citit in liceu, si m-au marcat suficient de mult cat sa le stiu valoarea si sa le-o apar. Dar acum, cand viata se imparte intre doctorat si multe alte chestii administrative, un chick-lit e tocmai ce-mi trebuie. Imi aduce relaxare, unele ma fac sa rad cu lacrimi, altele ma fac sa visez cu ochii deschisi la momentul cand as avea curajul sa-mi deschid propria librarie sau sa las totul in urma si sa plec sa explorez Africa.

In viziunea mea, chick-lit-ul e cel mai ieftin psiholog pe care si-l poate permite oricine (totusi, mi-e greu sa imi imaginez vreun barbat citind Sophie Kinsella). Nu te obliga nimeni sa vorbesti, nu-ti trage nimeni vreo teorie care incepe cu "totul porneste din copilaria ta", nu-ti ia nimeni bani ca sa-ti spuna ca trebuie sa te educi sa nu te mai gandesti la probleme ( sa ma ierte psihologii, dar prea mult psycho-babbling strica). Pur si simplu, iei cartea in mana, te pui pe citit serios, razi de te dor muschii abdominali si instantaneu ai o stare mai buna. Dintr-o data, ai mai mult curaj, vezi lucrurile mai clar si-ti zici ca toate problemele pot sa se duca naibii!!!!!!!!

Asa ca dragelor si dragilor, va recomand sa incercati! Numai cand vi se pare ca vi s-au inecat corabiile sau credeti ca nu se poate mai rau ( se pare ca se poate si uneori tragedia vine tocmai din alegerea tapetului potrivit?!?).

Pentru recomandari de titluri va stau la dispozitie :)

P.S. Despre carti serioase mai incolo, ca inca nu am terminat Murakami-ul inceput de un secol ( Intre timp am dat de depresie, Padurea norvegiana ameninta sa ma adanceasca si mai tare, asa ca am lasat-o departe si m-am apucat de citit chestii mai "lumesti", gen Viata Secreta a lui Evie Hamilton)

Viata in Franta profunda

Sa nu incepem pe picior gresit...n-am fost chiar in Franta profunda... Am fost doar vreo 3 sau aproape 4 zile in Paris si mi-a ajuns. Adica pentru unii care fac o arta din a manca branza mucegaita, au trait toata viata in castele mari in care igiena lasa de dorit si o au pe Brigitte Bardot ( aici nu mai este necesar niciun comentariu), si-au cam luat-o in freza de-a lungul istoriei si abia de cand cu Comunitatile Europene si-au mai revenit si ei, se descurca destul de bine. Dar nu-s prea my cup of tea. Adica na, or fi avand ei ceva exemplare unul si unul - nu pot sa nu-mi aduc aminte de Guillaume, colegul meu frantzuz din perioada Erasmului in Budapesta ( care avea zambetul destul de candid el :)), dar totusi... raman anglofila pana in maduva oaselor.

Revenind, postul de fata este despre cartea lui Michael Sadler, un englez nehotarat, prof la universitate pe deasupra ( de la astia cu educatie multa te-ai astepta sa nu tradeze Anglia pentru Franta, dar na...) care decide sa se mute intr-o pitoreasca localitate de provincie franceza. Unde se organizeaza in fiecare vara Sarbatoarea gradinilor, unde oamenii lasa mostenire semenilor lor banci stradale pe care unii le impart efectiv in doua ( adica le taie - la un moment dat o potaie este lasata la fel mostenire comuna si o intreaga comunitate se ingrijoreaza de cruda soarta care-l paste pe patruped - taierea in doua - dar animalul se gandeste in timp util sa fuga...), unde prazul si legumele din gradina vorbesc intre ele si unde soarecii n-au frica de oameni ( e pur si simplu hlizeala maxima la scena in care Maiquel ( Michael in pronuntie franceza) incearca sa doarma dar este trezit de bungee jumpingul pe pe grinda camerei a unui intregi comunitati de rozatoare).

Acum, ce-o fi vazut Maiquel in Franta asta campestra si traditionala de l-a determinat sa se tranbordeze peste Canal acolo, nu prea am inteles. Adica e un loc unde gradinarii se saboteaza reciproc in disperarea de a castiga Sarbatoarea Gradinilor, unde caprele chiar intra si stau in case, alaturi de oameni, unde the highlife consta in cine boeme cu teme stomatologice ( e plin de dentisti la cinele astea, potrivit spuselor lui Maiquel) in casele celor mai instariti din sat, unde primarul e usor de mituit cu pastile digestive ( ca o fi suferinde gastrita, ulcer sau alte bube stomacale), unde sa detii o Mazda e rusine maxima ( pe bune, Maiquel e vesnic complexat de automobilul sau si-l doseste permanent printre copaci - frantzujii din carte par sa fie niste Tzoparlani cu litera mare) si unde dragostea te poate lovi pe cand te afli ascuns in baie asteptand sa-i furi o sarutare gazdei tale ( ...doar toata lumea crede ca Franta e taramul romantismului...Ohhh da!!!).

Cartea e dementzial scrisa...o savurezi pe nerasuflate si se pare ca are si continuare...Un englez indragostit probabil. De-abia astept s-o citesc pe aceea...

In mare, viata in Franta profunda e profunda de-a dreptul!!! Adica unde poti sa plantezi prazul cu picamerul? Sau sa faci toate gagicile din sat sa zbata din gene la vederea ta, doar pentru ca tu rostesti dulcele grai englez ?( nu stiu cat e de dulce pentru francezi, dar la cat este de plicticoasa viata in Franta profunda, probabil femeile respective s-ar indragosti si de o sticla cu apa calda - ok, aici sunt rea de-a dreptul!!!)

Experientza mea franceza s-a petrecut in decembrie 2010 si a fost...nu atat de profunda. Adica da, am fost la Luvru si am vazut cam toate monumenetele posibile, desi era un frig crancen, am urcat in Turnul Eiffel, m-am sarutat in varf, am baut vin frantzuzesc si m-am plimbat de-a lungul Senei si bine ca era noapte tarziu si frig, ca prea am tzopait pe chei, am facut cu mana la vaporase, m-am plimbat pe Champs Elysee si n-am ratat niciun magazin de acolo :)) (M-am ales cu niste cercei faini de la H& M), am lasat un car de bani in librariile lor, am mancat inghetata cu bomboane Stickles la McDonald's-ul lor ( si m-am certat cu cei de la McD din Ro ca ei n-au asa ceva!!!!) si multe alte chestii...A fost o experienta frumoasa, dar nu prea pot sa zic ca a stors anglofila din mine...De-asta cand am citit cartea lui Sadler n-am putut sa-mi inabus o idee ca doar in Franta intamplarile astea sunt posibile.

Va recomand cu drag cartea lui Sadler, iar eu de-abia astept sa citesc continuarea, l'amour a la francaise... Si va recomand sa va duceti in Franta, in decembrie cand e frig si nu e nici picior de turist, sa va plimbati de nebuni pe strazi, sa mancati in Bistrot du Carrousel de langa Gradinile Tuilleries ( sa va catarati pe statuile alea din gradina noaptea, ca nu va da nimeni jos:)) sa vizitati H& M-ul de pe Champs Elysee si sa vedeti Parisul noaptea din Turnul Eiffel, cum e tot luminat si stralucitor. Merita, chiar si la minus multe grade...Sau sa vedeti Turnul din balconul vecin de la hotel:))

Cat despre Franta profunda, astept sa ma duc si acolo ca sa va spun cum e!!!!

Anul asta o sa scriu....

Una din rezolutiile mele de Anul Nou a fost ca in anul care de-abia a inceput sa scriu ceva mai mult pe blog....Ca doar am o groaza sa va povestesc!!!! Dar bine, a fost mai complicat sa ma si adun, sa imi pun ordine in ganduri si idei, sa imi contenesc sentimentele care dadeau navala peste mine, pentru ca in produsul finit sa va povestesc de-a fir de par ce am mai facut eu...

Asa ca va rog, iertare!

Dar din 2012, trebuie sa-mi revin cu postarile...Am atatea sa va spun - am fost prin atatea locuri, am cunoscut atatia oameni, am petrecut atat de bine ( cateodata) si am experimentat atatea, asa ca nu stiu cu ce sa incep...Asa ca o las pe postarile viitoare.

Deocamdata imi incep anul facand noi dependente...seriale pe Vplay ( ati vazut 2Broke Girls), citind despre viata unui englez in Franta profunda, dorindu-mi zapada, pentru ca la Ploiesti norii s-au incapatanat sa nu cearna, ascultand Ai se eu te pego ( cine a postat melodia asta pe Fb ???? Ca de-atunci ma obsedeaza!?!) si facand zilnic liste de oameni cu care vreau sa vorbesc, macar si printr-un email si nu apuc.

Dar cum 2012 e anul in care imi voi face timp ( o alta rezolutie de An Nou), trebuie sa le fac pe toate!!!!!!

Despre 2011 - a fost un an cel putin interesant...in care am invatat multe, si nu neaparat placute. Dar in felul lui bizar cred ca m-a intarit pentru ce va urma mai departe ...Si am o incredere oarba ca va fi pe putin la fel de provocator ca tot ce a fost pana acum...

Pana una alta, welcome back to me!!!