Prin septembrie
anul trecut am zis că e cazul să trec și eu la o nouă treaptă de evoluție
tehnologică și să-mi înlocuiesc telefonul. Ce-i drept, mi se tot scurgeau ochii
pe site-ul Orange-ului după unul sau altul (Alooo, după telefoane, la ce vă
gândiți?), și după câteva trânte luate de Samsung-ul meu de atunci, bateria a
început să dea rateuri, așa că am zis că e momentul să fac pasul cel mare.
Așa că m-am dus
într-un Orange Store și mi-am luat un Lumia. Am zis ca vreau ceva basic, ca să
mă obișnuiesc, bla-bla-bla. Vreo săptămână m-am învârtit pe lângă el și mai că
aveam un pic și plângeam după telefonul meu vechi, cu taste. Dar, ca orice
iubire adevărată care ține doar trei ani, mi-am șters rapid lacrimile și am
trecut la povestea următoare, cu noul Lumia.
Care, inițial, nu
m-a impresionat prea tare. Asta până când mi-am dat seama că pot descărca n-șpe
mii de aplicații pentru el. Am descărcat, pe rând, aplicații pentru citit
documente în Word, Power Point, PDF, aplicații pentru presa străină, pedometru,
Accuweather, messenger pentru Facebook,
și chiar și un joc – Swampy (e un joc haios despre un crocodil care stă într-un
canal, și care vrea în permanență să se spele, așa ca trebuie să mergi pe niște
trasee tocmai ca să te asiguri că-i ajunge apa în cadă. Dacă nu ajunge, Swampy –
crocodilul spălăcios – scoate o cheie franceză de undeva și-ți bate în țeavă.
Cam ca la noi la bloc J). Nu mai zic, Whatsapp a fost revelația vieții mele.
Surprinzător, la
cât de atehnică sunt eu, am reușit să-l sincronizez cu tableta și laptopul, iar
calendarul a devenit un fel de agendă ambulantă, unde-mi treceam programările
la doctor, evenimentele, rețetele pentru bunica și date de naștere (preluate
majoritar de pe Facebook). Ce să mai, intrasem în epoca tehnologiei!
Camera era și ea
destul de ok, așa că am trecut și prin etapa de selfie-uri cu bunica. Nu mai
zic de poze peste poze oriunde mi se părea ceva demn de imortalizat.
Și tocmai când
eram și eu să zic că mi-am găsit iubirea vieții ( a nu știu câta, că mă atașez
de lucruri, se pare) a comis-o. Acum vreo 3 săptămâni, Lumia al meu începe să
dea rateuri la încărcare. Apoi începe să se închidă și deschidă singur.
Cătrănită nevoie mare, îl duc frumos la service, stau o săptămână cu un Samsung
de împrumut și apoi îmi reprimesc smartphone-ul. Care smartphone a trecut
printr-o resoftare și o schimbare a mufei de încărcare.
Între timp, am
suferit câinește în tăcere: fără Whatsapp, fără cameră, fără citit non-stop
știrile, fără cele 5 alarme puse dimineța ca să fiu sigură că mă trezesc. Fără
Youtube oriunde și oricând. Fără mailuri la un click distanță. Fără calendar,
în afară de cel de perete. Fără agendă, în afară de cea de hârtie. Știu, trist
rău. Privind retrospectiv, nici prima săptămână după o despărțire n-a fost așa cruntă
ca săptămâna fără gadget-ul ăsta.
Morala fabulei:
Tehnologia still
fails me, se pare. Smartphone-ul nu e
chiar atât de smart, iar la nivelul de relație umano-gadget, e la fel ca în
relațiile inter-umane: când ți-e lumea mai dragă, te lasă baltă de nu te vezi.
Ca pedeapsă
pentru trădare, mă gândesc să-l înlocuiesc cu un Samsung. Muhahahaha!
